Suferinţa înţeleasă ca taină a crucii

"Orice ar fi, oamenii să nu se rupă niciodată de biserică. Diavolul atâta aşteaptă. Sufletul este scânteia divină pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi de care suntem foarte puţin conştienţi. Pentru el ar trebui să luptăm în fiecare clipă. Majoritatea preocupărilor sunt pentru trup, dar la suflet ne gândim din ce în ce mai rar. De asta avem numai de pătimit", sunt cuvintele înţelepte ale unui nevăzător, a cărui viaţă nu a fost deloc uşoară şi pe care o acceptă ca făcând parte din taina crucii sale.

Zi de duminică, la Catedrala patriarhală. Slujba e pe sfârşite, însă chiar şi aşa nu ai unde arunca... un bob de tămâie. Chiar la intrarea în biserică, lângă uşă, pe partea dreaptă, o voce dă slavă lui Dumnezeu neîncetat. Ai zice că un membru al corului s-a rătăcit printre oameni, n-a mai nimerit drumul spre cafas, atât de melodioasă şi precisă este vocea anonimă. Oamenii devin agitaţi când Preafericitul Părinte Patriarh se îndreaptă spre ieşire. Fiecare caută binecuvântarea sa. Singură, vocea nu se apropie. Rămâne la locul ei, stingheră, împinsă încoace şi-ncolo de valurile mulţimii. Oamenii îşi urmează păstorul numaidecât şi biserica rămâne aproape goală. Vocea rămâne la locul ei, stingheră.

"N-am om"

Nicolae Popescu se lasă condus afară, de braţ. Mulţumeşte pentru ajutor, ca şi cum i s-ar fi făcut cel mai mare bine de până acum. Îşi ţine ochii acoperiţi cu ochelari negri, care contrastează puternic cu albul părului pieptănat pe spate. E aceeaşi imaculată culoare picurată din penajul porumbelului care îi stă alături pe bordura de ciment din pridvorul catedralei.

"Un porumbel lângă mine? Trebuie să fie frumos", spune bătrânul şi îl caută cu mâinile împrejur. E bucuros de tovărăşia necuvântătoarei, de simpla ei prezenţă, chiar dacă nu ştie cum arată şi nu va putea vreodată să o admire. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Îi recunoaşte şi îi citeşte după voce. Cu ajutorul sunetelor, astfel a reuşit să decodifice lumea aceasta, încă de la vârsta de 6 ani. Astăzi are 80 de ani şi spune că lipsa vederii ţine de taina crucii sale, iar "omul trebuie să ştie că în orice situaţie ar fi, să nu dispere, că este altul mult mai amărât decât el".

Verifică ora scoţând cadranul ceasului, fixat pe mâna stângă. Îşi ţine respiraţia şi cu degetul arătător atinge acele fine care indică 12:40. "De ce n-o fi venind odată, domnule?", se întreabă nerăbdător bătrânul. O aşteaptă pe sora lui, ca să-l ducă acasă. "Pe distanţe lungi nu mă pot deplasa singur. Mă mai ajută sora mea din când în când. La biserică nu pot merge de câte ori îmi doresc. Ce să fac, dacă n-am om…", arată cu amărăciune Nicolae Popescu.

Cântându-I lui Dumnezeu…

"Mi-a dat Dumnezeu câteva clipe minunate în viaţă", îşi începe povestea bătrânul, care şi-a pierdut vederea din cauza unei meningite, de care s-a molipsit în copilărie. "Mama murise de TBC şi am fost lăsat în grija unei surori vitrege, care mă cam neglija. Când m-a văzut medicul, acelaşi care a îngrijit-o pe mama înainte să moară, la 19 ani, i-a zis tatei că nu o să mai văd niciodată şi că îl poate scăpa repede de mine, administrându-mi o injecţie. Tata a refuzat", continuă Popescu.

Într-o zi, pe când avea 6 ani, familia sa a primit vizita unei măicuţe, de la o mănăstire din apropiere de Râmnicu Vâlcea, locul natal al băiatului. A fost prima persoană care i-a vorbit micuţului despre Dumnezeu. După ce a plecat maica, din acea zi, Nicolae a început să se roage cu cuvintele lui şi tot mai mult "auzeam o voce în mine care îmi spunea să mă rog pentru părinţi şi pentru sănătate. Pur şi simplu am simţit că sunt dirijat". Era singurul membru al familiei care se ruga. A continuat să vorbească cu vocea sa interioară şi mai târziu, când a fost dus la şcoala elementară pentru nevăzători de la Cluj, prima de acest fel din ţară. "Acolo, când voiam să realizez ceva, mă rugam. Mă plimbam rugându-mă, şi după două, trei zile se împlinea lucrul pe care mi-l doream. Primul meu învăţător, tot nevăzător, era foarte credincios. El ne-a învăţat să ne rugăm la începutul cursurilor şi la sfârşit, la cantină. Am continuat să mă rog până când au venit comuniştii. Încet-încet, s-a aşternut o pâclă în suflet. Mă îndepărtasem complet de Dumnezeu", mai spune bătrânul.

După absolvirea liceului, a făcut un curs extraşcolar, a învăţat meseria de operator la centralele telefonice şi s-a angajat la Uzina de maşini electrice din Bucureşti. Pe propriile forţe şi-a înfiripat cât de cât un rost.

Zilele treceau una după alta. Tânărul Popescu îşi petrecea ziua la muncă şi seara ieşea în Cişmigiu, parcul din apropierea casei în care îi plăcea să se plimbe până la orele 2-3 din noapte. Cunoştea toate aleile, avea harta grădinii în minte. În zilele de sărbătoare se întâlnea cu diverşi amici cu care stătea la taclale, dar cel mai adesea îi plăcea să le asculte poveştile.

Duminica, asculta radiourile străine, interzise la acea vreme. Se transmiteau chiar şi slujbe şi a fost atras în mod deosebit de muzica corurilor. Cântecele acelea i-au amintit de perioada copilăriei. Muzica i l-a dăruit pe Dumnezeu şi de atunci şi-a pus în gând că trebuie să cânte într-un cor bisericesc. Aşa a descoperit corul de la biserica Schitul Măgureanu. Era foarte tânăr, avea 20 de ani.

"Sufletul este scânteia divină pe care ne-a dat-o Dumnezeu"

Odată regăsindu-şi credinţa, s-a regăsit pe sine. Îi plăcea atât de mult să-I cânte lui Dumnezeu, încât tânărul nevăzător s-a angajat la corul de la Schitul Măgureanu, a început să imprime, a trecut şi pe la corul Bisericii "Sfântul Spiridon", iar în corala Patriarhiei, dirijată la acea vreme de preotul Constantin Drăguşin, a cântat 16 luni, fiind "cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea".

"Din momentul în care am luat calea bisericii, au început să curgă roi necazurile. Necaz peste necaz. Nu terminam cu unul, că începeam cu altul. Mergeam singur şi mă loveam de maşini, de stâlpi, de pomi. Sufeream teribil. Chiar şi aşa nu mă lăsam, trebuia să ajung la biserică. În decembrie 1976,

mi-a luat casa foc. Când m-am întors de la biserică, am găsit-o scrum. Chitara şi orga electrică, atât am mai putut salva", se destăinuie bătrânul, care duce dorul casei din Cişmigiu şi al plimbărilor din parc. Astăzi, locuieşte cu chirie, într-un bloc din Ghencea, alături de sora sa şi un nepot. Are o căţeluşă, Cola, pe care a luat-o mai mult de milă de la un prieten, ca să nu sfârşească pe stradă. Nu mai cântă la nici un cor, însă dorinţa sa este: "Dacă aş avea pensie mai mare, să subvenţionez un cor. Da, aş face un cor pe banii mei, aş alege voci numai una şi una".

Când şi când mai cântă la chitară şi la orgă. Face cumpărături, găteşte, face curăţenie. Îşi trăieşte viaţa la fel ca oricare om obişnuit. Nu începe nici o zi fără să se roage în faţa "candelei cu coş" - cum îşi numeşte invenţia, o candelă care nu afumă mobila -, aşezată în faţa unei icoane vechi, în relief, cu Sfântul Nicolae.

"Îmi plânge intelectul, nu mă pot ocupa de mine. Asta este marea mea durere", arată bătrânul, în vreme ce scoate câteva cărţi din raftul bibliotecii. Îşi doreşte nespus să pătrundă cu mintea şi imaginaţia cărţile acelea pe care le-a deschis de atâtea ori, ale căror coperte le cunoaşte pe de rost, dar n-are cine să i le citească. A devorat toate tipăriturile Braille din casă. De unul singur a învăţat limbile engleză, franceză, italiană, esperanto, iar acum are în proiect traducerea Bibliei în Braille din engleză în română, deoarece "există o traducere în limba română, dar nu îmi place cum e realizată".

Ca o pildă a vieţii sale de până acum, deloc uşoară, dar trăită în credinţă, Nicolae Popescu spune: "Orice ar fi, oamenii să nu se rupă niciodată de biserică. Diavolul atâta aşteaptă. Sufletul este scânteia divină pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi de care suntem foarte puţin conştienţi. Pentru el ar trebui să luptăm în fiecare clipă. Majoritatea preocupărilor sunt pentru trup, dar la suflet ne gândim din ce în ce mai rar. De asta avem numai de pătimit."