Testamentul moral-religios

Manualul de domnie al Sfântului Neagoe Basarab continuă cu o serie de principii religioase ce servesc drept testament moral. Cuvintele despre purificarea sufletului de patimi prin prisma judecăţii ce se apropie dovedesc trăirea isihastă a domnitorului român.

Stăpânitorii lumeşti trebuie să fie chipul Împăratului Hristos, "viţa cea adevărată": "Voi sunteţi aleşi înaintea lui Dumnezeu, ca viţa ceia roditoare, şi aşteaptă toţi din voi să să adape şi să să îndulcească. Deaciia să nu împărţiţi strugurii voştri în făţărnicie şi să fiţi unora dulci, altora amari, ci tuturor cu dreptul să fiţi, cum şi Dumnezeu iubeşte dreptatea".

Prin înţelepciune, domnitorul va împlini voia lui Dumnezeu pe pământ: "Domnul care iaste întreg la minte, la acela suntu toate bunătăţile. Că întâi lucrurile lui Dumnezeu le lucrează, apoi umple şi voia lui Dumnezeu pre pământ. Că iaste lăsat toate dreptările dumnezeeşti să le îndrepteze şi pre oameni încă să-i tocmească cu înţelepciune şi să ia de la dânsul toţi împăcare şi cuvinte dulci". Pentru aceasta, învaţă ce anume să ceară omul de la Dumnezeu: "Vă învăţ fraţilor să cereţi de la Dumnezeu minte curată, ca cu dânsa să puteţi umplea toate voirile lui, câte le va pohti. Că numai cu ajutoriul Lui Dumnezeu şi cu mintea cea curată veţi umplea voia Lui. Pentr-aceia rugaţi pre Dumnezeu să fie cu voi şi nu vă leneviţi a lucra lui Dumnezeu şi lucraţi cu milostenie şi miluiţi slugile voastre".

Grija de cele materiale neglijează sufletul

Un domnitor, stăpân al ţării, vorbeşte despre grija omului pentru cele materiale, care îl fac să neglijeze pe cele ale sufletului. Nici o bogăţie lăsată moştenire urmaşilor nu-i va putea izbăvi sufletul: "De nu-ţi vei osteni trupul ca să-ţi milueşti sufletul, ci vei zice "să agonisesc şi să strângu feciorilor miei, iar după moartea mea ei vor avea grijă de sufletul mieu"? Că omul are două părechi de feciori. Ci unii suntu feciori din păcate, iar alţii suntu feciori fărâ de păcate. Ci omul în veacul acesta, el mai iubeşte feciorii carii suntu din păcate, iar pre feciorii carii suntu fărâ de păcate, el nu foarte-i iubeşte". Neagoe Basarab aminteşte aici de obiceiurile vremii ca, pentru moştenirea materială, urmaşii să pomenească pe părinţii lor, mijlocindu-le iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor. Acestora le recomandă grija personală a fiecăruia pentru sufletul său: "Dar deaca vreme ce nu ţe-ai curăţit trupul tu însuţi, o, omule, şi să-ţi fii spălat sufletul până ai fost viu şi ai trăit într această lume, şi nu ţe-au fost ţie milă de sufletul tău, ci te-ai nădăjduit pre alţii să te miluiască şi să ţi-l izbăvească den mâniia lui Dumnezeu, dar aceia pre carii te-ai nădăjduit tu, de nu le va fi grijă de ale lor suflete să şi le îndrepteze (măcar de ţe-ar fi ficiori, măcar fraţi, măcar să fie rudă ce-ţi va fi), dar însă sufletul tău cum îl va scoate den munca cea de veci?". Cel ce a săvârşit păcatul, acela se cuvine să-l şi ispăşească: "Şi cum tu, făcând păcatul, iar alţii să să ostenească pentru dânsul, să-l curăţească? Ci să cade celui ce au făcut păcatul, acela să să nevoiască pentru dânsul şi să-şi curăţească trupul şi să-şi spele sufletul încă până iaste viu".

Neagoe Basarab aseamănă trupul îngreunat de păcate cu zmoala care, atunci când acoperă un corp şi nu este îndepărtată rapid, se întăreşte şi cu greu va mai putea fi dezlipită: "Când să înfăşură de trupurile noastre zmoala cea neagră şi rece, să nu lăsăm să să usuce împrejurul trupului nostru. Că deaca vom lăsa zmoala să stea lipită multu de trupurile noastre, mă tem că nu să va dăzlupi, până ce le va face cu rane şi ne va întuneca sufletele, de le va face negre ca şi dânsa". De aceea, părintele laic al poporului său recomandă pocăinţa sinceră şi imediată, într-o cuvântare pur isihastă: "Până iaste mila lui Dumnezeu cu noi şi deaca aflăm că suntu lacrămile pocăinţei şi mumă şi fete şi izvor viu şi curat, noi să ne curăţim cu dânsele zmoala cea neagră şi rece după trupurile noastre şi să ne schimbăm sufletele în lumina luminilor, cum ş-au curăţit şi alţii priiateni şi vecini de ai noştri, carii au fost înţelepţi, sufletele într-această lume. Şi acum cu adevărat sunt luminaţi înaintea Domnului nostru Iisus Hristos".

Viaţa lumească este vremea faptelor, iar după aceea vine judecata: "Drept aceia, fraţilor, să ne nevoim până avem vreme, să nu să dăsparţă sufletele noastre de faţa Domnului nostru Iisus Hristos şi de priiatenii noştri, pentru leneviia noastră cea multă şi pentru negrija noastră, şi pentru pizma care o ţinem tot în inimile noastre şi pentru mâniia, care Dumnezeu nu le iubeşte". Din nou, revine în duh isihast: "Cel ce va petrece şi va vieţui în lumea aceasta în curăţie şi în mintea cea întreagă şi nu şi va spurca trupul şi sufletul, sufletul aceluia îl va lumina Dumnezeu şi-l va străluci mai vârtos decât răzile soarelui". Concluzia cuvintelor despre milostenie este pusă pe seama judecăţii de apoi, în sens eshatologic: "Cel ce va fi milostiv şi va împărţi săracilor milostenie dreaptă şi în dreptate, acela va fi miluit la judecata cea înfricoşată, de-a dreapta Domnului nostru Iisus Hristos".

"Cuvinte în loc de peceţi"

Drept "Cuvinte în loc de peceţi", Neagoe Basarab adresează ultimele sale învăţături, din poziţia omului conştient că sfârşitul se apropie: "Că acum eu am părăsit toată avuţiia mea şi slava lumii aceştiia. Şi domniia mea să risipi ca fumul, când îl bate vântul cel repede, şi acum să nădăjduiaşte sufletul mieu numai pre mila lui Dumnezeu şi pre tine, alesul lui Dumnezeu şi al mieu iubit frate, ca să te înveţe Hristos Dumnezeu să fii milostiv sufletului mieu şi să-mi fii într-ajutoriu cu milosteniia într-această vreme de nevoe a sufletului mieu". Urmaşilor săi le adresează cuvânt de binecuvântare, ca Domnul Dumnezeu să-i ocrotească în viaţa aceasta şi în cea viitoare: "Iar Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi fie ţie într-această lume cu milă, iar în ceialaltă să te învrednicească a fi cu domnii şi cu împăraţii cei buni şi credincioşi. Şi să să înmulţească aici sămânţa domniei tale, iar sufletul tău să înflorească ca chedrii Livanului şi ca crinul cel frumos întru împărăţia ceriului, în vecii vecilor".

Principalele principii enunţate anterior sunt reluate în acest "testament moral religios", cum l-a numit Dan Zamfirescu, "în mod firesc o reluare finală, ca într-o simfonie, a temelor fundamentale, începând cu aceea ca omul să nu se lase înghiţit, tocat şi până la urmă consumat ca o lumânare de lumea în care trăieşte, şi care până la urmă îi fură viaţa, împiedicându-l să şi-o trăiască cu adevărat".