Viteza cu care omul din zilele noastre străbate spaţiul prin mijlocirea maşinilor şi a aparatelor a adus numaidecât dorinţa de a trăi şi timpul în acelaşi fel. Această atitudine se poate vedea mai evident la tineri care, obişnuiţi cu ritmul deplasării rapide, şi-au pierdut răbdarea faţă de timp. Stăpânirea timpului pare să fie ultimul deziderat al culturii moderne, care îşi investeşte energiile în configurarea unui viitor fericit, înlăturând valoarea prezentului şi trecând cu vederea experienţa trecutului.
Împuţinarea credinţei în Dumnezeu, secularizarea vieţii omului şi încrederea exclusivă în evoluţiile tehnice şi ştiinţifice l-au adus pe om la iluzia că poate crea raiul pe pământ. Preocupările lui principale sunt folosite pentru a crea un viitor fericit. Omul are nădejdea exclusivă în viitor. Această atitudine a condus la neglijarea prezentului în care el trăieşte, implicit uitarea trecutului. Aceste două componente ale timpului sunt componente şi ale fiinţei umane, întrucât omul păstrează în sine trecutul şi trăieşte prezentul cu deschiderea spre viitor. Ruperea faţă de dimensiunile timpului, pierderea legăturii cu trecutul şi absolutizarea viitorului au condus la aşa-numita obiectualizare a timpului, implicit a întregii vieţi a omului.
"Contorul" vieţii, dar şi al stricăciunii şi al morţii
Teologul grec Georgios Mantzaridis spunea că, în viaţa cotidiană, noi toţi observăm efectele corozive ale timpului asupra mediului, mai puţin însă şi asupra noastră. De multe ori spunem că suntem muritori, dar înţelegem acest adevăr impersonal, ca şi cum am fi excluşi din ecuaţie. "Ne gândim cu uşurinţă că multe şi mulţi pot înceta să existe, însă evităm să ne gândim că aceasta se va petrece neîndoielnic şi cu noi. Recunoaştem că toate sunt trecătoare, dar în sinea noastră ne considerăm pe noi înşine observatori permanenţi ai dispariţiei lor. Obiectualizăm timpul, depersonalizându-l, excluzându-ne pe noi înşine de la urmările lui. Însă timpul priveşte persoana umană şi trebuie trăit personal". Dacă omul s-ar raporta onest către timp, ar înţelege că viaţa omului se dezvoltă în timp, dar este şi comprimată înlăuntrul acestuia. Timpul nu este numai "contorul" vieţii şi al dezvoltării, ci, în mod inevitabil, şi al stricăciunii şi al morţii. Viaţa omului se măsoară întotdeauna de partea ei care s-a scurs. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Ne bucurăm când creştem şi adăugăm ani vârstei noastre de parcă am câştiga ceva. Şi socotim fericit lucru când cineva din prunc ajunge bărbat şi din bărbat bătrân. Uităm, însă, că de fiecare dată pierdem din viaţa noastră exact atât cât am trăit; şi nu simţim viaţa trecându-ne, cu toate că o măsurăm totdeauna prin partea ei care s-a scurs şi s-a dus".
Prefacerea timpului se face numai în cadrul Bisericii. Teologul Georgios Mantzaridis spunea că în Biserică timpul este oferit ca "vreme" (chairos), adică prilej de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele. "Câtă vreme omul se limitează exclusiv la spaţiul său rămâne despărţit de Dumnezeu şi de aproapele. Când însă se deschide prin iubire, trăieşte şi spaţiul ca pe un tărâm al întâlnirii şi perihorezei cu Dumnezeu şi cu aproapele. La fel se întâmplă şi cu timpul. Spaţiul, ca şi timpul, nu este proprietatea noastră. Sunt bunuri care există spre întrebuinţare comună. Când le ţinem pentru noi înşine, ne despărţim de ceilalţi. Ne despărţim nu doar de cei care au trăit înaintea noastră, dar şi de cei care trăiesc lângă noi." Timpul este făcut pentru om pentru ca acesta, la rândul său, să-l ofere lui Dumnezeu şi semenilor săi. Oferindu-le celor dragi timpul nostru, acesta îşi găseşte adevărata valoare şi se umple de nădejde şi speranţă.
Spaţiul vindecării şi al mântuirii
Timpul mai este considerat de Biserică şi ca spaţiu al vindecării şi mântuirii, şi acest lucru cheamă la o raportare responsabilă şi serioasă faţă de timp în ansamblul său, dar şi faţă de orice clipă pe care omul o străbate. Biserica îl cheamă pe om întotdeauna la datele prezentului, îl întăreşte spre a birui trecutul negativ şi de a se izbăvi de puterea acestuia care îl distrage sau îi abate atenţia de la prezent, spre a aborda corect prezentul şi a se întinde spre viitor. Trecutul este spaţiul în care se adună păcatele şi experienţele negative ale omului, şi acesta se vindecă numai în Biserică. "Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt aşezate la rând, ci sunt percepute sintetic. Trecutul există în mod esenţial în prezent, care la rândul său este însufleţit în viitor. Ca Trup al lui Hristos, "Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine", Biserica operează liturgic sinteza tuturor dimensiunilor timpului şi le preschimbă în cadrul arătării iubirii lui Dumnezeu către om."
Părintele Dumitru Stăniloae definea timpul ca distanţa între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului la această iubitoare chemare. În Biserică, trecutul, prezentul şi viitorul se preschimbă în pomenirea lui Dumnezeu şi în aşteptarea lui Dumnezeu. În acest fel, timpul fizic se preschimbă în timp liturgic, în timpul sfinţit de Dumnezeu în care trecutul, prezentul şi viitorul coexistă şi sunt unite. În felul acesta, Biserica mărturiseşte că în Sfânta Liturghie nu se face numai amintirea actelor mântuitoare ale lui Iisus Hristos, ci Crucea şi Învierea sunt actualizate şi sunt retrăite de către credincioşi, nu ca evenimente trecute, ci ca evenimente care se desfăşoară "atunci şi acum" înaintea ochilor lor. Cu atât mai mult, tot în Sfânta Liturghie, viitorul eshatologic, caracterizat de a doua venire a Domnului, nu mai este ceva pe care să-l aşteptăm, ci avem, ca o pregustare, acces la aceste realităţi ultime prin Duhul Sfânt. Aceste lucruri demonstrează că omul are înlăuntrul prezentului toate dimensiunile timpului, că are acces la trecut, dar şi la viitor, iar trăirea propriei temporalităţi nu poate să fie decât un motiv de bucurie şi de nădejde, care izvorăsc din credinţa că timpul îşi recapătă adevărata valoare şi funcţionalitate atunci când este trăit cu Dumnezeu.
