Tratarea tuberculozei este o responsabilitate

Cu ocazia zilei de luptă împotriva tuberculozei, Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC) a emis un raport cu privire la manifestarea acestei maladii în plan european. Deşi se observă o îmbunătăţire a situaţiei faţă de anii precedenţi, România încă este fruntaşă în această situaţie indezirabilă.

Dacă media europeană arată o incidenţă a tuberculozei de aproximativ 16 îmbolnăviri noi raportate pe anul 2009 la o populaţie de 100.000 de locuitori, în România se ajunge la 108. Mai mult, şi îmbolnăvirile la copii sunt cu mult peste medie, iar cazurile de tulpini rezistente la tratamentul obişnuit sunt cele mai mari din Europa. Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care această boală este curabilă în majoritatea cazurilor ce urmează tratamentul acordat gratuit.

Descoperit de Robert Koch la 24 martie 1882, bacilul tuberculos determină una dintre cele mai vechi boli din istoria omenirii, el afectând în special plămânii. Sursa infectantă este reprezentată de bolnavul cu tuberculoză pulmonară care nu se tratează. Atunci când vorbeşte sau tuşeşte, el elimină în aer nuclei de picătură, particule microscopice pline de bacterii. Contagiozitatea acestei boli este una moderată, doar cei care stau timp îndelungat cu bolnavul putând fi infectaţi. Astfel, cei mai afectaţi vor face parte din familie, copiii fiind foarte susceptibili, ei dezvoltând şi forme severe de boală.

Infectarea nu înseamnă boală

Chiar dacă o persoană s-a infectat nu înseamnă că inevitabil se va produce îmbolnăvirea. În mod normal, organismul creează o barieră împotriva acestor bacterii, împiedicându-le dezvoltarea şi, astfel, manifestarea bolii. Ei stau într-un stadiu dormant în care, deşi nu pot produce boala, se eschivează totuşi în faţa unei anihilări complete din partea sistemului imun al organismului. În situaţii în care acesta slăbeşte, fie din cauza stresului, a unei alimentaţii

inadecvate, a oboselii, a alcoolismului, a altor boli sau a unor tratamente ce prin sine scad imunitatea, bacilul se reactivează şi va produce boala propriu-zisă. Este imposibil de precizat când aceasta se va întâmpla, dar din acest moment, noul bolnav este o sursă de infecţie şi un pericol pentru cei din jur.

Fiind o bacterie destul de leneşă, simptomele apar progresiv, nefiind caracteristice. Bolnavul poate acuza o scădere ponderală cu astenie şi lipsa poftei de mâncare, poate exista febră sau transpiraţii nocturne. Însă cel mai frecvent apare tusea, care persistă mai mult de trei săptămâni, accentuându-se progresiv. Ea se însoţeşte de spută purulentă sau cu striuri de sânge.

De multe ori, bolnavul ignoră aceste simptome şi întârzie să se prezinte la medic. Cu cât se prezintă mai repede la doctor în vederea tratamentului, cu atât va infecta mai puţine persoane. Orice persoană cu simptome sugestive de tuberculoză trebuie să se prezinte la medic pentru diagnostic şi tratament. În urma unei simple radiografii pulmonare care se corelează cu datele furnizate de pacient, medicul poate decide internarea pentru stabilirea diagnosticului care, deşi poate fi sugerat de radiografie, necesită investigaţii suplimentare.

Tratamentul corect şi complet este indispensabil pentru vindecare

În urma diagnosticului care confirmă boala, pacientul trebuie să se interneze pentru a-şi începe tratamentul, care va trebui urmat pentru cel puţin 4 luni. Sunt mai multe scheme de terapie, doctorul specialist adaptându-le pentru fiecare pacient în parte. O colaborare bună între doctor şi pacient este absolut necesară pentru succesul tratamentului, bolnavul având datoria să-şi manifeste dorinţa pentru propria vindecare.

Internarea pentru cel puţin o lună este necesară din mai multe motive. Persoana bolnavă este foarte contagioasă, izolarea ei fiind benefică atât pentru sine, ca timp de odihnă şi refacere, dar şi pentru restul lumii, care este protejată de o eventuală infecţie. În acelaşi timp, pacientul trebuie să se acomodeze cu acest tratament de durată nu tocmai scurtă, eventuale reacţii adverse putând fi sesizate şi combătute din timp.

După externare, pacientul nu mai este contagios, dar trebuie să-şi continue tratamentul în vederea eliminării bacteriei din organism. În caz contrar, boala poate reapărea cu o evoluţie mult mai gravă, cu bacterii rezistente, care necesită antibiotice mai agresive şi mai toxice.

Responsabilitatea socială de a fi vindecat

În lipsa tratamentului, tuberculoza nu se vindecă, ea ducând inevitabil la moarte. Tratamentul cu antibiotic specific este singurul care distruge bacteriile şi permite refacerea frecvent integrală a organismului, astfel încât persoana respectivă se poate reintegra social fără probleme, urmându-şi viaţa la fel ca înainte.

Deşi oricine se poate infecta cu bacilul Koch, în imaginea populară există un anumit dezgust şi o teamă faţă de boala ce era odinioară fatală. S-a creat ideea că tuberculoza este o boală a sărăciei, bolnavii fiind astfel stigmatizaţi şi marginalizaţi. Din aceste motive, unii bolnavi refuză să-şi recunoască boala şi să o trateze pentru a nu-şi pierde anumite drepturi sociale sau pentru a nu fi evitaţi de celelalte persoane. În aceste condiţii, un astfel de om nu se pune în pericol doar pe sine, ci şi pe cei din jur. Este dureros când un tată este sursă de suferinţă pentru propriul copil, care, dacă face tuberculoză, poate dezvolta complicaţii ce vor lăsa sechele pe viaţă.

Având în vedere că trăim într-o ţară în care tuberculoza este endemică, adică există un număr aproximativ constant de bolnavi, oricine se poate îmbolnăvi de această boală. Tuberculoza nu trebuie stigmatizată, ignorată sau ascunsă, ci ea trebuie abordată ca o problemă serioasă care însă are soluţii eficiente.

Biserica recomandă ca bolnavul să asculte de sfaturile medicilor

Tratamentul antituberculos este gratuit. Succesul lui însă depinde în mare parte de complianţa, disponibilitatea pacientului de a-l urma. În aceste condiţii, tuberculoza devine "cea mai vindecabilă boală infecţioasă", potrivit Societăţii Române de Pneumologie. Faptul că cineva vrea să se vindece sau nu de o anumită boală este o problemă personală, dar atunci când boala lui pune în pericol şi alte persoane, ea devine o problemă socială. Este responsabilitatea fiecărui om de a se îngriji de propria sănătate, de propriul trup, "căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său" (Ef. 5, 29). Responsabilitatea este cu atât mai mare, cu cât o persoană, prin ignoranţa sau nepăsarea sa, îşi pune în pericol nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor din jur. Mântuitorul avertizează despre această posibilitate atunci când spune că "duşmanii omului vor fi casnicii lui" (Mt. 10, 36). De aceea, Biserica recomandă ca, cel puţin în astfel

de cazuri, creştinul să asculte de sfaturile medicilor, urmând cu stricteţe tratamentele prescrise de ei. Sunt unele lucruri care se pot negocia, tratamente care se pot schimba. Aceasta se va face doar cu doctorul care le-a indicat, ajungându-se la un consens. Odată acceptat un plan de tratament, el trebuie ţinut cu sfinţenie, orice modificare fiind făcută doar sub îndrumarea medicului curant. Dacă fiecare ar face totul după propria minte şi ar fi bine, nu ar mai fi nevoie de doctori. Dar Dumnezeu spune: "Şi de el ai trebuinţă" (Ecc. 38, 12). Ei sunt mâna lui Dumnezeu care vindecă, iar ascultarea de doctor este ascultare de Dumnezeu, căci "El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate" (Ecc. 38, 6).