Umorul nu-i totuna cu râsul lumii

Ca formă de divertisment de televiziune, umorul românesc a devenit după 1990 de nerecunoscut. Dacă ar vedea Toma Caragiu cum a "evoluat" după plecarea lui, cred că s-ar întrista foarte tare. De la momentele vesele care se făceau în anii '70, '80, s-a ajuns la o caricatură a umorului.

În vremea de aur, textele de umor erau scrise de scriitori, iar scenetele erau jucate de actori adevăraţi. Acum suntem invadaţi de personaje dubioase, clone agresive ale unor oameni din spaţiul public despre care te întrebi cum au ajuns să-i ştie o ţară întreagă, cum ar fi Fernando de la Caransebeş, jucat cu mult talent imitatoriu de Bendeac - un campion al glumelor pentru repetenţi.

Pe lângă umorul "instituţionalizat" al anilor â70-â80, mai exista şi umorul apărut datorită festivalurilor culturale studenţeşti.

Aşa au început grupurile "Divertis" (1981), "Vouă" (1982), "Vacanţa Mare" (1988), cu studenţi în general politehnişti, cu multe şopârle (ciupituri, aluzii, luări în balon ale regimului comunist) şi un public oarecum de nişă, studenţesc, cu pretenţii.

Am ajuns să ne batjocorim libertatea

A venit Revoluţia şi, odată cu libertatea, a apărut, firesc până la un punct ca reacţie la cenzura dinainte, şi libertinajul, umorul devenind practic sinonim cu măscarea, vorba trivială, pegra de rigolă. Odată cu dezvoltarea televiziunilor, şi mai ales cu apariţia PRO TV-ului, putem spune că umorul s-a transformat exact ca-n filmele horror, dintr-un tip şarmant într-un monstru oribil.

Şi cale de întoarcere se pare că nu se vrea să existe.

Trupa "Vacanţa Mare" a deschis noua eră a drăcuielilor, maimuţărelilor, îmbrâncelilor, jignirilor şi, în general, a panaramei. Căci asta este umorul de atunci şi până astăzi, o simplă panaramă, bună de distrat beţivani fără şcoală elementară şi educaţie bazală.

Mecanismele concurenţiale specifice economiei de piaţă şi-au făcut treaba, ajungându-se la o întrecere care priveşte ducerea ştachetei umorului cât mai jos.

Pentru o perioadă, trupa "Vouă" a reuşit să nu lase prea mult loc mahalalei, făcând chiar şi prin 1999 un umor reuşit, curat, aluziv, în nişte pastile de seară de câteva minute, pentru Antena 1.

Murdărirea celuilalt prin imitare grotescă

A urmat epoca încă în plin avânt a imitatorilor, deschisă de talentatul şi îndrăgitul de toţi Dragoş Stoica, lansat la B 1 într-o emisiune în direct, când fără să se spună că e o imitaţie, Stoica a intervenit prin telefon dându-se drept George Becali, apoi drept Adrian Năstase, lucru cu adevărat amuzant la acel moment.

Bineînţeles, ca orice noutate de succes, reţeta imitaţiilor a fost copiată de toată lumea, astfel încât la momentul actual se face mai mult asta - imitaţie de personaje.

În toţi aceşti ani s-a păstrat constantă emulaţia, întrecerea negativă pe ramură, fiecare încercând să aducă mahalaua şi mai bine pe micile ecrane.

Toate valenţele subtile ale umorului au dispărut, gata cu ironia fină a lui Caragiu, care conţinea invitaţia la corecţie, aluzia cu schepsis şi înghionteala prietenească au fost înlocuite cu un cocktail de înjurături, de pomenire a necuratului şi maimuţăreli desprinse parcă dintr-un tratat de psihiatrie.

Nu se caută să se provoace doar râsul, ci râsul lumii. Nu gluma, ci batjocura. Acesta este scopul umorului practicat la noi de ani de zile încoace: a-l batjocori pe unul şi pe altul, a arăta cât e de prost, de "terminat", de "praf".

Blasfemia noastră… cea de toate zilele

O speţă aparte a batjocoririi pe post de divertisment, foarte iubită de fabricanţii pretinsului umor actual, o reprezintă blasfemia şi luarea în râs a celor sfinte. Reţeta nu e completă dacă într-o emisiune cu pretenţie de divertisment nu apare şi câte un "actor" îmbrăcat în preot (din câte ştiu, lucru interzis de canoane, aviz unui părinte care a fost invitat la o astfel de emisiune şi provocat să spună că "şi lui Dumnezeu îi place umorul", de parcă asta era problema noastră, dacă face sau nu face Dumnezeu poante prin Cer).

Trebuie musai să apară un "preot" care agită o cădelniţă şi se face de râs spunând tot felul de prostii, cu patrafir la gât şi tot tacâmul. Altfel, cred ei, nu se distrează poporul, aşa ne dau senzaţia producătorii de umor. Dar pe vremuri cum te puteai distra şi fără a batjocori Biserica şi pe slujitorii ei? Ce nu făceau comuniştii declaraţi atei se face azi, în libertate. Aici îmi aduc aminte de o vorbă profetică a lui Valeriu Gafencu: "Ateismul va cădea, dar aveţi grijă cu ce va fi înlocuit!".

Ne "îngropăm" marii actori hlizindu-ne

În iureşul acestui umor grotesc, am văzut de curând ceva absolut groaznic - şi martor mi-e duhovnicul că nu-s vreun pudibond şi nici nu mă dă cuminţenia afară din casă, ba poate eu pe ea uneori:

O scenetă în care se făcea că murise Florin Piersic!

Cu coşciug, preot, gropari şi tot tacâmul. Imaginea imita genul de ecran al unei celebre televiziuni de cancan, cu burtiere şi anunţuri colorate, iar pe una din burtiere scria "A înviat Florin Piersic!".

În loc de umor am putut vedea cum se cântă ca la mort, coşciugul a fost băgat în groapă, de fapt maimuţărită blasfemiatoriu toată slujba atât de emoţionantă în realitate a îngropăciunii, iar la final, absolut previzibil, "Florin Piersic" s-a sculat din coşciug ca să mai vorbească, expunându-şi planurile de viitor.

Pe cine poate distra aşa ceva - în afară de nişte persoane cu inteligenţă la limită, care eventual au consumat ceva alcool - nu-mi pot da seama, dar mi se pare o adevărată încununare a prostului-gust. Dar probabil mă înşel şi umorul nostru de la tv se poate să coboare şi mai jos.