Ana-Maria face parte din categoria semenilor nevoiaşi, pentru care "spiritul sărbătorilor de iarnă" se cântăreşte (nu se trăieşte!) în funcţie de bucata de cozonac căpătată în plus sau de o haină călduroasă, primită de pomană. Maturizată înainte de vreme, orfană de mamă, cu un tată orb, la cei 14 ani ai săi, existenţa Anei este o zbatere pentru supravieţuire, care depăşeşte cu mult puterile ei. Sărăcia, care i-a fost soră încă din leagăn, a făcut-o în egală măsură tristă şi înţeleaptă.
Când cei mai mulţi copii visau, în pătucurile lor calde, la cadourile lui Moş Nicolae, pe treptele Mănăstirii "Duminica Sfinţilor Români" (comuna Popeşti Leordeni, Ilfov), Ana îngheţa cu gândul la o bucată de pâine. Încercănată, lividă, cu un sac mare de rafie albă în braţe, aşa i-a fost dat să întâmpine dimineaţa de 6 decembrie. A ajuns la biserică înaintea tuturor. Care dintre cele trei - instinct, foame sau doar bucuria de a fi om între oameni - a fost călăuza care a îndrumat-o în acea zi, la fel ca în toate duminicile şi sărbătorile, spre Casa sfinţilor? "Îmi place să vin la biserică. Eu ştiu de mănăstirea asta de când s-a făcut, chiar şi mai dinainte, de când era terenul gol. Aici mă simt cel mai bine", răspunde cu însufleţire fata, a cărei faţă se înseninează pentru o clipă. Apoi, tace şi se închide în ea, mâhnită.
"N-a venit Moşuâ. La mine nu vine niciodată. De-ar veni măcar astăzi. Poate primesc ceva de la oameni", se destăinuie Ana cea mică, asemenea unui om mare. Cine ştie, poate chiar va primi ceva de la credincioşii adunaţi în biserică, cufundaţi în valurile de tămâie proaspăt cădelniţate. De fapt, nu, nu e loc de îndoială. Trebuie să creadă că oamenii aceia care îşi înnobilează trupurile cu cruci mari, mântuitoare nu o vor lăsa să rabde de foame, mai ales într-o zi de sărbătoare. Trebuie să spere. Categoric, nu, nu va merge astăzi la şcoală flămândă, să râdă iarăşi copiii de ea că i "se ceartă maţele în burtă"!
Slujba este de-abia la început şi moara stomacului începe deja să macine în gol, scoţând sunete care atrag priviri asupra Anei. "Nu se poate, a început deja", pare
să-şi spună fata şi cu o expresie vinovată se retrage în cel mai izolat loc din biserică. Modestă, credincioasă, cuminte, dorinţele cele mai mari ale fetei, pe care le vrea împărţite cu singurul părinte care i-a mai rămas, se reduc la a avea sănătate şi hrană zilnică. Iar pentru cele două daruri, pe care unii dintre noi le considerăm drepturi în această viaţă, copila şi tatăl ei se roagă zilnic.
Sărăcie
"De Crăciun cum va fi?"
"Cum să fie, la fel ca şi în ceilalţi ani. O să mergem pe la biserici, ascultăm slujba şi la sfârşit poate ne dau oamenii câte ceva", spune Ana-Maria, împovărată de greutatea sacului, în care a adunat mâncare, haine, jucării. Păpuşile sunt singura bucurie a fetei, abia a început să se joace, pentru că în copilărie nu a avut parte de jucării. Oamenii care o cunosc ştiu de dorinţa tainică a fetei şi îi strecoară, când pot, pe lângă alimente, şi câte o păpuşă. Chipurile din plastic, cu ochi de mărgele sunt singurele prietene ale Anei. Îi înfrumuseţează viaţa, o fac să se refugieze într-o lume a ei, ţesută din firele imaginaţiei. Cu ele vorbeşte despre tot ce i se întâmplă bun sau rău într-o zi. Un prieten adevărat, în carne şi oase nu are, niciodată nu a avut unul, la fel cum n-a avut niciodată brad de Crăciun, şi toate din cauza sărăciei. Întotdeauna a avut de înfruntat usturimea prejudecăţilor venite, nu doar din partea maturilor, ci şi a copiilor. Nu ripostează la răutăţile celor din jur. După ce şi-a pierdut mama într-un accident de maşină, în urmă cu trei ani, Ana a învăţat să se mulţumească cu ce are. Nu a căutat vinovaţi pentru starea ei şi nici nu şi-a luat lumea în cap, deznădăjduită. Ca şi cum toate necazurile de până acum n-ar fi fost de-ajuns, Crăciunul de anul acesta s-ar putea să fie ultimul pe care fata şi tatăl ei orb de mai bine de 25 de ani îl vor petrece în locuinţa lor modestă. "E vorba să ne ia statul casa…", se arată descumpănită Ana, care îşi pune nădejdea în Sfântul Andrei, la a cărui icoană, singura pe care o are în casă, se roagă dimineaţa şi seara. Apostolul cel dintâi chemat al Domnului este martorul necazurilor, dar şi al bucuriilor mărunte ale celor doi, practic, un membru al familiei.
Gânduri de om mare
Cu siguranţă, asemenea Anei sunt mulţi copii. Pe Ana nu am ales-o atât pentru gravitatea situaţiei în care se află, cât mai ales pentru modul înţelept de a vedea viaţa. Răspunsurile care urmează sunt cât se poate de elocvente.
Ţi-ai dori mai mulţi bani, o casă mare, o maşină? "Nu îmi doresc să am mulţi bani. Banii fac oamenii să sufere. Din cauza banilor se duşmănesc oamenii între ei. Dacă unul are bani şi nu îi dă celuilalt, se duşmăneşte cu el, chiar dacă este fratele lui. Casă mare nu îmi trebuie, şi nici maşină…
N-aţi văzut ce se întâmplă din cauza maşinilor? Moare lume multă."
Ce îţi lipseşte în mod deosebit? "Mi-e dor de mama. Şi e mai greu în zilele când nu avem ce mânca."
Unde crezi că s-a dus mama ta, de ce nu se mai întoarce la tine? "Dacă a păcătuit, s-a dus la cel rău, dacă nu a păcătuit, s-a dus la Dumnezeu. Eu ştiu că oriunde merg, ea are grijă de mine."
Cum să ne purtăm ca să nu mai păcătuim? "Dacă un om bea şi e sărac, iar noi vrem săi dăm un ban cu adevărat, să o facem. Să nu-l judecăm, că el e mult judecat de Dumnezeu. Nu contează ce face. Dumnezeu dacă prin mâna omului a hotărât să fie ajutat, atunci să fie ajutat."
Dacă te-ai mai naşte o dată, cum ţi-ai dori să fie viaţa ta? "Să trăiască mama. Să avem şi noi cât de cât, să nu mai umblăm după cartoane şi după fiare, ca să câştigăm un ban. Nu aş vrea să fiu bogată, pentru că sunt mulţi oameni bogaţi care nu au fericire. Important pe pământul ăsta este să ai sănătate, să pot merge, eu aşa cer mereu când mă rog."
Ai vrea să ai alţi părinţi? "Nu. Aceiaşi părinţi aş vrea, pentru că ei m-au crescut şi au avut grijă de mine."
Să presupunem că mâine ar bate la uşa casei tale doi tineri căsătoriţi care ar vrea să te ia în familia lor şi ţi-ar oferi tot ce ai nevoie. Ai merge cu ei? "Chiar dacă a murit mama,
mi-a mai rămas un părinte. Nu pot să-l las. Poate alţi părinţi nu m-ar cunoaşte la fel de bine cum mă cunoaşte tata. Părinţii mei au fost buni, nu m-au bătut niciodată. Nu m-aş duce la alţii, iar pe tata nu l-aş da pe toţi banii din lume."
Împotriva celor care-i trec cu vederea pe săraci
"Hristos ţi-a făgăduit viaţa de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinul în împărăţia cerurilor, căci zice: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Mt. 25, 34-36).
Oare vom auzi şi noi acel glas fericit? Mă cam îndoiesc, căci se trece foarte mult cu vederea săracii. Este vreme de post. Sfătuire şi arătare a învăţăturilor celor mântuitoare, rugăciuni dese şi slujbe se fac în toate zilele. Dar care este folosul după atâta silinţă? Nici unul. Căci ne ducem de aici şi trecem pe lângă şirurile de săraci care stau pe amândouă părţile ca şi cum am vedea nişte stâlpi, iar nu trupuri de oameni. Aşa fără de milostivire îi trecem cu vederea ca şi cum am fi văzut nişte chipuri neînsufleţite, iar nu oameni cu duh şi suflare. ş…ţ
Spune-mi, cum vom merge la somn şi la odihnă fără să ne temem că însuşi săracul acesta va veni la noi în vis, întinat, mânjit şi îmbrăcat cu haine rupte, şi tânguindu-se şi plângând va imputa cruzimea noastră? Căci pe mulţi am auzit zicând de multe ori că ziua trecând cu vederea pe săraci, noaptea s-au văzut pe ei înşişi legaţi cu funii şi traşi de mâinile săracilor şi pătimind multe şi nenumărate rele. Dar acestea sunt în somn şi în vis şi sunt ca o pedeapsă vremelnică. Oare nu te temi că poate vei vedea pe săracul acesta care acum se tânguieşte, strigă şi se vaită în sânurile lui Avraam, precum a văzut oarecând bogatul pe Lazăr?" (Sfântul Ioan Gură de Aur, fragment din "Dascălul pocăinţei - Omilii şi cuvântări", Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea - 1996)
