Viaţa la bloc

A trăi la bloc este un mijloc de a-ţi testa rezistenţa la suportabilitatea celuilalt. Un exerciţiu forţat al practicării virtuţilor creştine pentru unii care doresc să nu deranjeze pe nimeni şi nici nu reproşează ceva, dar şi un concurs de nepăsare pentru alţii, care dau drumul la zgomote, la nepăsare, ca şi când ar fi normal.

Părinţii şi bunicii celor mai mulţi dintre noi au crescut la casă. Se cunoşteau cu oamenii de pe stradă, erau oarecum mereu ca într-o familie. Vecinul îi ştia problemele, îi împrumuta o unealtă, auzea de fiecare dată când vaca îi mugea prea insistent şi se îngrijora dacă nu cumva a păţit ceva. Aşa a fost la moartea bunicului Gheorghe: într-o dimineaţă, nenea Costică - o rudă din vecinătate - a văzut poarta întredeschisă. A legat-o cu o sârmă şi şi-a văzut de drum. Spre seară a remarcat că e tot aşa cum o lăsase el, aşa că a intrat şi l-a găsit pe Gheorghe mort şi senin, cu faţa în sus, în bucătăria de iarnă, cu un porumb pe jumătate dezghiocat în mână. Când mori la bloc, se sesizează lumea după zile întregi, dacă e vară şi putoarea putreziciunii scoate vecinii din case, iar dacă e iarnă, poate nu te află nimeni până de Mărţişor.

Fac ce vreau în casa mea?

Cu cât ne-am apropiat spaţial, ne-am îndepărtat sufleteşte. Aproapele nostru reuşeşte cel mai adesea să ne enerveze, îi cunoaştem prea bine răcnetele de la beţie, ştim cine aduce bani în casa vecinului şi care stă mai prost cu digestia. O lume fascinată de zgomote ne învăluie mereu ba liftul trântit, ba trasul apei în miez de noapte ori muzica urlând prin pereţi, când pe tine te doare măseaua şi n-ai dormit noaptea.

Dar ce contează, fiecare e "în casa lui", nu-i aşa? Dar casa lui e unită cu a ta, care e unită cu a lui Gică, cel care... şi tot aşa. Deci, fiecare trăieşte, se bucură, boleşte şi moare în prelungirea celorlalţi, fără să ia seama la asta. Intrăm seara în apartamente ca în peşteri, tragem la intrare bolovanul metalic şi facem ce vrem. Acest trai la comun, dar mai separat ca niciodată, este în acelaşi timp prilej de meditaţie şi motiv de smerire şi cuminţire. De ce nu, un prilej de-a exersa atitudinile creştine?!

Căci din clipa când te-ai surprins că te gândeşti dacă nu cumva deranjezi dând găuri cu bormaşina la prima oră a dimineţii sau dacă nu cumva ai dat muzica prea tare, ai şi făcut un pas spre Hristos.

"Să te porţi cu oamenii cum ţi-ar plăcea ei să se poarte cu tine!", mi-a zis părintele Sofian Boghiu într-o zi (aruncând mărgăritare în troaca mea), când am întrebat cum să-mi trăiesc viaţa, aşteptându-mă la nişte învăţături complicate. Dar în tot acel sfat s-a condensat tot bunul-simţ care ne-ar aduce pacea în viaţă, inclusiv în viaţa de la bloc. Şi în viaţa din afara blocului, şi în moarte, adică în veşnicie.

Într-unul din blocurile în care am locuit, un vecin pornea zi de zi, mai puţin în weekend, bormaşina pe la 7:30, dădea câteva găuri (habar n-am în ce) şi gata. Cât să te trezească din somn. Într-o zi, o vecină exasperată, care era cuminte de felul ei, în afară că se cam îmbăta la câteva luni o dată şi făcea o petrecere de nu mai puteai sta în casă, a ieşit pe scara blocului urlând: "Ce tot faceţi mă, vă faceţi o vilă în apartament? Învăţaţi-mă şi pe mine, că vreau şi eu să-mi fac un apartament în apartament!".

Apropo de asta, de ani de zile e moda cu dărâmatul pereţilor la bloc. Orice inginer, profesor, doctor, instalator, sudor sau şofer se trezeşte că ştie el deodată cum e cu pereţii de rezistenţă şi că nu-i nici o problemă dacă dărâmă ce are în plus prin casă. Şi cum alergatul după autorizaţii e greu, durează şi enervează, s-au dărâmat pereţi în blocuri într-o veselie, fără să-i pese nimănui de viaţa vecinilor, care n-au nici o vină că vrei să scoţi un apartament ultramodern dintr-un apartament ceauşist de două camere confort II.

Patologia indiferenţei

O întreagă patologie a indiferenţei şi egoismului este pusă în evidenţă de traiul la comun: bătrânii nu-i mai înţeleg pe copii, vor ca aceştia să se joace în surdină, sau eventual să fie şahişti cu toţii. Tinerii nu-i suportă pe bătrâni şi pe maturi, căci primii sunt surzi când vorbeşti cu ei, dar aud când dai muzica tare, iar maturii, sătui de trezitul dimineaţa, vor să nu se-audă nici musca în zilele lor libere. Indiferenţa dintre vecini este acompaniată, paradoxal, de plăcerea incredibilă a spionajului. De la paharul cu gura în jos pe perete, până la săritul pe vizor de fiecare dată când se aude ceva pe palier, totul este pus în slujba informării unora mai curioşi din fire. Era o familie la noi în bloc ai cărei membri săreau şi deschideau uşa de fiecare dacă când se auzea uşa liftului. Nu ştiu ce voiau să vadă, dar cred că nici plătit n-aş fi fost aşa eficient la săritura de pe scaun la uşă. Alţii nu concep că muzica se ascultă numai în casă la tine. De aceea am ajuns în câţiva ani să am o cultură muzicală destul de solidă şi nume de referinţă din muzica lăutărească, să nu spun din manele, să-mi fie foarte cunoscute. Acum ştiu cine are valoare şi cine n-are, cine are duşmani şi care s-a ridicat, evident prin valoare (adică bani), deasupra lor. Şi când aud în ţeavă bătăi furioase care spun de la unul la altul: "Lasă gălăgia!", îmi aduc aminte de nişte oameni înfriguraţi şi flămânzi, care-şi trimiteau prin morse cuvintele rugăciunilor interzise de nişte călăi.

" O lume fascinată de zgomote ne învăluie mereu ba liftul trântit, ba trasul apei în miez de noapte ori muzica urlând prin pereţi, când pe tine te doare măseaua şi n-ai dormit noaptea."