Viaţa primilor creştini

Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.

Anumite aspecte socio-morale ale comunităţilor creştine primare, precum comuniunea spirituală şi materială, comuniunea şi vânzarea bunurilor, cei şapte diaconi şi organizarea asistenţei sociale, colecta antiohiană ca expresie a dragostei între comunităţi, practica ospitalităţii misionare, dimensiunea cultică a comunităţii apostolice, au fost abordate şi analizate în spaţiul teologiei româneşti.

Creştinii din Ierusalim

Comunitatea creştină ierusalimiteană reprezintă Biserica-mamă şi comunitatea arhetipală, paradigmatică, exemplară, la care se vor raporta ulterior toate comunităţile creştine din decursul istoriei. Sumarul redă cele patru elemente esenţiale ale ethosului creştin originar: "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42). Dintre toţi aceşti patru termeni, cel care a rămas până în prezent învestit cu o excepţională relevanţă ecleziologică este "părtăşie", "comuniune" (koinonia). Regăsirea paradigmei comunionale în ecleziologia ortodoxă neopatristică, în cea catolică modernă (după Conciliul Vatican II) şi chiar în dezbaterile ecleziologice ecumenice este de la sine grăitoare pentru relevanţa teologică generală a acestui termen. Koinonia creştină are, aşa cum demonstrează exegeţii, conotaţiile unei comuniuni noetice (de gândire), liturgice, ierarhice, materiale şi spirituale (folosirea în comun a bunurilor materiale şi participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos): "Koinonia primilor creştini evocă în primul rând modul în care ei foloseau bunurile materiale, dar este evident că nu se poate limita sensul acestui termen numai la folosirea în comun a bunurilor, ci ea implică şi o comuniune spirituală. Dimensiunea comuniunii fraterne se bazează pe comuniunea verticală cu Dumnezeu. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii duhovniceşti profunde care animă comunitatea creştină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeaşi viaţă spirituală şi la aceeaşi mărturisire de credinţă" (pr. conf. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor).

Atitudinea creştină vizavi de comuniunea bunurilor prezintă anumite aspecte asemănătoare cu cele ale comunităţii secesioniste şi naţionaliste de la Qumran, dar şi deosebiri radicale: "Comuniunea bunurilor în comunitatea primară nu a constituit niciodată un fenomen de masă, nici o obligaţie, după cum reiese din episoadele despre Barnaba şi despre Anania şi Safira. Dreptul proprietăţii în Biserica primară a fost întotdeauna recunoscut, iar generozitatea a fost totdeauna spontană potrivit libertăţii şi disponibilităţii fiecărui membru al comunităţii. De aceea folosirea bunurilor avea un aspect mai mult harismatico-caritativ decât instituţional. Pentru Faptele Apostolilor comuniunea bunurilor subliniază aspectul religios al situaţiei economice, unde o astfel de comuniune este semnul expresiv al dragostei (agape) creştine" (pr. Constantin Preda).

Prin cartea Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca prezintă modul de viaţă al comunităţii ierusalimitene pentru un mediu elenistic care cunoştea idealul comuniunii bunurilor materiale între prieteni. Sumarele descriptive din F. Ap. 4, 42: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte" şi din F. Ap. 4, 32: "Şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte", nu redau pe "a avea" în sensul unei proprietăţi juridice, ci redau o situaţie a unei comunităţi în cadrul căreia toate realităţile, inclusiv proprietatea şi folosirea bunurilor, derivă din impactul spiritual al Învierii Domnului şi revărsării Duhului, al Paştilor şi al Cincizecimii. Creştinismul aduce un salt calitativ de la idealul comunional antropologic al prieteniei la cel hristologic al comunităţii euharistice. Comportamentul creştin derivă din această realitate comunională, care constituie comunitatea eclezială, conferindu-i o dinamică interioară şi exterioră, în solidaritate şi misiune. Cei care veghează la respectarea acestei rânduieli comunionale, inclusiv sub aspect social, sunt apostolii care formează grupul martorilor privilegiaţi ai Învierii Domnului, didascalii şi iconomii comunităţii.

Barnaba, Anania şi Safira

Unul dintre aspectele fundamentale ale vieţii comunităţii primare este activitatea caritativă ca urmare a vânzării de bunuri: "Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (F. Ap. 2, 45). În ceea ce priveşte comuniunea bunurilor, Faptele Apostolilor ne prezintă într-un diptic narativ, cuprinzând episoadele generozităţii lui Barnaba (F. Ap. 4, 36-37) şi pe cel al ipocriziei perechii Anania şi Safira (5, 1-11), starea de tensiune între divin şi uman, ideal şi real, generozitate şi egoism, comunitarism şi egocentrism. În primul episod, cipriotul Barnaba, supranumit Fiul Mângâierii (4, 36b), şi-a vândut ţarina moştenită de la părinţi şi "a adus banii şi i-a pus la picioarele Apostolilor". Gestul lui Barnaba permite să cunoaştem organizarea caritativă incipientă a comunităţii creştine primare, coordonată la început chiar de către Apostoli şi încredinţată ulterior celor şapte diaconi (F. Ap. 6, 1-6). Caracterul excepţional al gestului lui Barnaba demonstrează că vânzarea bunurilor şi punerea în comun a câştigului dobândit prin aceasta nu era un act obligatoriu, ci benevol. Legat de al doilea episod, cel al morţii lui Anania şi Safira, ca urmare a unei grave infracţiuni împotriva sfinţeniei comunităţii, sustragerea unei sume din câştigul dobândit de pe urma vânzării bunurilor lor şi depunerea la picioarele Apostolilor a restului se poate spune că este condamnat gestul unei generozităţi ipocrite, al dărniciei prefăcute, care este sancţionată de Dumnezeu cel Care dă viaţă şi unitate comunităţii: "Oare nu ţie îţi rămânea dacă o păstrai? Şi, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei? Cum de ai pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai minţit, ci lui Dumnezeu" (F. Ap. 5, 4).

"Epistola către Diognet"

De la Hristos la Apostoli, de la aceştia la Părinţii Apostolici, şi apoi la Părinţii Bisericii, Biserica a sporit prin misiune întru koinonia trinitară, nepărăsind deloc socialul, în pofida tensiunilor dintre comunitas şi societas. Gândirea socială a Bisericii reprezintă un capitol fascinant regăsit în prezent şi actualizat în ceea ce unii numesc etică socială, iar alţii teologie socială. Unul dintre textele care descriu într-un mod adecvat paradoxala cetăţenie a creştinilor este "Epistola către Diognet": "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu folosesc o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum i-a venit soarta fiecăruia, urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca fiind nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar, ca străini, iau parte la toate ca cetăţeni, dar, pe toate le rabdă ca străini, orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masa comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu toate aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume".