Familia, un cuvânt cald, un simbol puternic al omeniei din om, fiecare fiind legat în mod natural şi inevitabil de el ca simbol şi ca element de căpătâi al vieţii. De-a lungul veacurilor a înfruntat multe probleme care au zdruncinat-o din temelii, însă unele din acestea şi-au păstrat o dureroasă şi permanentă actualitate, cum este cazul violenţei. În loc de iubire ca jertfă pe altarul familiei adusă de cei doi soţi, se aduce violenţa, care caracterizează mai degrabă doi duşmani pe câmpul de luptă decât soţ şi soţie, mamă şi tată...
Peste tot auzim cuvântul "criză", indiferent de domeniul pe care îl avem în discuţie, iar aceasta este marea problemă. Puteam avea criză financiară, socială, criză de orice fel, dar să nu fi avut o criză a familiei. Dar dacă se vorbeşte despre ea, înseamnă că există şi acest lucru se vede. Neîmplinirile din viaţa socială, nesiguranţa serviciului, nivelul scăzut de trai au intrat în armonia familiei, luându-i statutul de refugiu în faţa problemelor vieţii.
O jignire adusă familiei
Dacă suntem obligaţi să vorbim despre violenţă şi în special de violenţă în familie, înseamnă să vorbim despre pierderea respectului şi al iubirii dintre soţi. Fiecare act de violenţă dintre membrii ei este o jignire adusă demnităţii familiei. Din momentul în care soţia nu îşi mai poate numi cu dragoste soţul ca fiind "omul meu" şi mai degrabă "tiranul meu", care îi produce spaimă şi frică, atunci relaţia dintre ei duce spre un cerc vicios în care nu mai sunt soţ şi soţie, ci om violent şi victimă. Aici vorbim de cazul clasic şi cel mai des întâlnit în care victimele sunt soţia şi copiii.
Există cazuri în care violenţa nu este neapărat fizică, ea putând fi şi verbală. Iar în acest caz oricare din membrii familiei care foloseşte injurii sau cuvinte urâte adresate celorlalţi poate fi numit violent. În ţara noastră, conform Legii nr. 217/2003, art. 2, violenţa în familie reprezintă "orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care povoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material".
Este dureros să începi să citeşti statisticile referitoare la acest subiect. Sunt îngrijorătoare deoarece rata violenţei în familie este mult prea mare pentru a putea fi ignorată. Iar vorbind despre ignorare, aceasta nu se găseşte doar la acest nivel, al trecerii cu vederea a unor studii. Ea se întinde până la victimă, care duce o viaţă paralizată de frică sau de indiferenţă asupra propriei existenţe, multe neavând nici o încercare de a ieşi din acel calvar, iar apoi urmează cei din jur, care parcă rupţi de realitate nu văd ceea ce se întâmplă cu cei apropiaţi lor.
În violenţa din familie este inclus şi abuzul psihologic, care de multe ori este devastator şi produce răni sufleteşti deosebit de profunde. Violenţa psihologică constă în folosirea ameninţărilor şi comportamentelor care sunt menite să producă frică: izolare, ridicarea vocii, apelarea la cuvinte care distrug încrederea în sine a victimei. Aceste ameninţări vin pe fondul fricii de agresiune, fiind suficiente pentru a menţine o stare de teamă permanentă. Relaţiile din familie devin în aceste cazuri pline de paradox deoarece familia, care trebuie să fie centrul celor mai profunde sentimente de iubire, devine centrul cel mai activ de violenţă.
Darul păcii, cultivat în sufletul nostru
Putem vorbi foarte mult despre ceea ce este violenţa, câte tipuri de violenţă există, urmările acesteia, însă dacă vrem răspuns la aceste întrebări nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru şi, din păcate, lecţia despre violenţă poate fi învăţată foarte uşor. Ceea ce ar trebui să ne intereseze cu adevărat este ceea ce putem face împotriva acestei probleme. Societatea ne oferă soluţia centrelor de ajutor pentru persoanele care suferă de violenţă domestică, problema este că prea puţină lume recurge la ajutorul acestora din cauza fricii sau a ruşinii. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune: "Prin urmare, să cerem permanent de la Dumnezeu darul păcii, să îl cultivăm în sufletul nostru şi în relaţia noastră cu oamenii; să promovăm legi, instituţii şi programe care protejează pe copii, pe adulţi şi pe bătrâni de violenţă; să dezvoltăm constant şi consecvent o educaţie şi o civilizaţie a păcii, nu una a violenţei şi a profitului obsesiv sau a afirmării agresive".
"Pe pământ pace, între oameni bunăvoire!"
Nevoia de pace în familie la care trebuie să contribuie toţi membrii ei nu a început să fie simţită de ieri, de azi, ne putem duce până la Pitagora, care avea un frumos îndemn: "În fiecare an să aveţi o zi de sărbătoare numită "pacea familiei". În această zi, soţul şi soţia, la prânz, în mijlocul familiei, îşi vor da mâna şi îşi vor ierta unul altuia greşelile făcute de-a lungul anului". S-ar putea întâmpla aşa ceva în modernele familii de astăzi, în care domneşte orgoliul uneori mai presus de iubire? Ar putea exista când de la început în familie centrul existenţei ei este îndreptat spre Hristos.
Pacea ca medicament împotriva violenţei porneşte din familie, extinzându-se mai apoi în restul lumii: "Sănătatea lumii este pacea în care nimeni nu provoacă durere nimănui", ci aşa cum ne învăţa Sfântul Ioan Gură de Aur, "precum este în ceruri pace adâncă între îngeri şi nu sunt între ei nici loviţi, nici lovitori, nici bătuţi, nici bătăuşi, la fel şi între noi, oamenii de pe pământ, să se facă voia lui Dumnezeu, ca toate neamurile cu o gură şi cu o inimă să preamărească pe Făcătorul şi Mântuitorul tuturor".
