Grija față de cei suferinzi

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a Șaptea, XXII, 7-10, în Părinți și Scriitori Bise­ri­cești (1987), vol. 13, p. 292

„(...) El (Dionisie - n.n.) ține să mai adauge următoarele: «Cei mai mulți dintre frați nu s-au cruțat deloc prin dragostea și frățietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strâns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dându-le mare ajutor în cele ale credinței în Hristos și arătându-se foarte bucuroși să moară deodată cu ei, căci molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor și luau bucu­roși asupră-le și suferințele celorlalți frați. Și mulți din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor și după cei îi scăpaseră din boală, sfârșin­du-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora și împlinind de-a binelea zicala bine cunoscută în popor, când se spune despre cineva că moare ca un gunoi și ca o măturătură fraților (I Corinteni 4, 13). În felul acesta au ieșit din viață cei mai buni dintre frații noștri, fie că erau unii preoți, fie diaconi, fie mireni, toți deopotrivă de vrednici, căci acest fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste și de o atât de puternică credință, nu pare a sta cu nimic în urma morții martirilor. Întrucât primiseră trupurile sfinților pe brațele și în poala lor, după ce le-a tras în jos pleoapele și le-a închis gura, îi lua pe umeri și, îmbrățișându-i cu drag, după ce-i spălau și-i îmbrăcau, îi înmormântau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească și ei aceleași îngrijiri, întrucât tot timpul cei care rămâneau în viață preluau ei înșiși lucrarea lăsată de înaintașii lor. Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgâni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricât de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor mulți dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormântate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală și de apropierea de un bolnav, cu toate că așa ceva nu era lucru ușor, oricâte încercări făceau unii și alții».” 

Origen, Despre principii, Cartea a II-a, III, 7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 151

„Și chiar dacă e numit și «doctor», Hristos nu lucrează în toți ca doctor, ci numai în cei care-și dau seama de gravitatea bolii și-și caută scăpare la milostivirea Lui.”

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LXXXIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, p. 236

„Nu poruncind vindeca Antonie, ci rugându-se și chemând numele lui Hristos, spre a fi tuturor vădit că nu era el cel ce făcea aceasta, ci Domnul, Care Își arăta iubirea de oameni prin Antonie și vindeca pe cei ce pătimeau. Ale lui Antonie erau numai rugăciunea și nevoința, de dragul cărora, șezând în munte, se bucura de vederea celor dumneze­iești.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea față de săraci și despre face­rea de bine, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 449-450

„Iar dacă vrei să auzi și cum tămăduiește pe cel bolnav, atunci ține minte: cine a învățat pe albină să fabrice ceara? Împreună cu ea și mierea? Cine a făcut ca pinul, terebintul și arborele de mastică să picure sucul acela lipicios? Cine a zidit ținutul Inzilor, care-i mama fructelor și bine mirositoare? Cine a sădit măslinul care potolește durerile și oboselile trupești? Cine ne-a dat cunoașterea rădăcinilor și a plantelor precum și învățătura leacurilor care se găsesc în ele? Cine a recomandat oamenilor doftoria cea dătătoare de sănătate?”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omi­lia XLVIII, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 277

„ (...) Pentru aceasta a și venit Domnul, singurul Doctor adevărat, pentru ca să vindece sufletele celor credincioși de patimile cele incura­bile și să le curățească de murdă­ria leprei răutăţii. Îmi vei răspunde: De bună seamă că cred. Aceasta mă ține și întru aceasta îmi pun nădejdea. Cunoaș­te-te, deci, și examinează-te: nu cumva suferințele tale trupești te duc la doctorii cei pământești, ca și când Hristos în Care ai crezut n-ar putea să te vindece? Vezi cum te amăgești singur, socotind că crezi, dar nu crezi precum trebuie, cu adevărat. Pentru că, de ai crede că rănile cele veșnice și nevindecabile ale sufletului nemuritor și bolile sale cauzate de viciu sunt vindecate de Hristos, tu ai crede că El poate să vindece și relele, și bolile trecă­toare ale trupului, și numai către El ai alerga. Dat fiind că acela care a făcut sufletul a făcut și trupul, Cel ce vindecă (sufletul) cel nemuritor, acela poate să vindece și trupul, bolile și suferințele cele vremelnice.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)