Iertarea începe cu pocăința

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XLV, II, în Pă­rinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 532

„Hristos le grăiește așa ca să-i atragă și să-i îmboldească; le arată că-i va vindeca dacă se vor întoarce. Ca și cum ar fi spus: Poporul acesta n-a vrut să Mă vadă! Dar Eu sunt îngăduitor cu el! Le voi da, îndată ce Mă vor ruga. Le grăiește așa ca să le arate în ce chip ar putea avea loc o împăcare. Tot astfel și aici, Domnul spune: Ca nu cumva să se întoarcă și să-i vindec. Arată că este cu putință să se întoarcă; că se pot mântui de se vor pocăi; le arată că tot ce face El nu-i spre slava Sa, ci spre mântuirea lor. Dacă Domnul n-ar fi voit să-i asculte și să-i mântuie, ar fi tăcut și nu le-ar fi grăit în pilde. Și le vorbește în pilde tocmai pentru a-i îmboldi spre întoarcere. Că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18, 23). Că păcatul iudeilor nu se datora firii lor, nici necesității și nici unei silnicii din afară, ascultă ce le spune Domnul apostolilor Săi: Iar ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre că aud (Matei 13, 16). Nu vorbește negreșit nici de vederea cu ochii, nici de auzul cu urechile, ci de vederea și auzul cu mintea. Și apostolii erau tot iudei; născuți și crescuți la fel cu toți ceilalți; cu toate acestea cu nimic nu i-a vătămat profeția lui Isaia, pentru că aveau bine înfiptă în ei rădăcina faptelor bune, adică voința și gândul lor.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)