Lumina cea nezidită - taină a Împărăţiei celei veşnice

Cele mai multe dintre Omiliile Sfântului Grigorie Palama sunt predici rostite la duminicile de peste an. Pe lângă acestea, există şi o categorie de predici dedicate praznicelor împărăteşti, sărbătorilor Maicii Domnului şi sărbătorilor sfinţilor. ­Tematicile abordate sunt dintre cele mai diverse, însă, chiar dacă disputele cu privire la posibilitatea omului de a gusta în mod real harul dumnezeiesc se încheiaseră oarecum cu puţin timp înainte ca Sfântul Grigorie să ­devină arhipăstor al ­Tesalonicului, nu întâlnim foarte multe trimiteri în predicile sale la această problematică teologică extrem de importantă. Totuşi, două dintre omiliile dedicate praznicelor împărăteşti nu ocolesc tema luminii nezidite.

Disputa dintre Sfântul Grigorie şi adversarii isihasmului şi ai teologiei luminii nezidite este amintită în trecere în Omilia a 34-a: „Cuvântul nostru va fi despre lumina de la această Schimbare, împotriva căreia acum este multă luptă din partea duşmanilor luminii” (Omilia 34.3). În acest context, ascultătorii sunt atenţionaţi să se ferească de oricine îşi impune părerile proprii în chestiuni teologice fără să urmeze linia de tâlcuire a Sfinţilor Părinţi: „Să fugim de cei care nu primesc tâlcuirile Părinţilor, ci încearcă de la ei înşişi să introducă cele potrivnice, pretinzând că urmează cuvintele în literă, în vreme ce resping înţelesul cel dreptcredincios” (Omilia 34.2).

Lumina dumnezeiască - slava Împărăţiei

Este interesantă descrierea pe care o face Sfântul Grigorie luminii nezidite, în aceeaşi omilie. Pentru a arăta credincioşilor că lumina văzută la Schimbarea la Faţă nu este o lumină zidită, ci nezidită, caracteristică firii dumnezeieşti, o descrie drept o lumină care „nu se naşte şi nu dispare, nici nu e circumscrisă şi nici nu cade sub puterea sensibilă, chiar dacă a fost văzută şi cu ochii cei trupeşti” (Omilia 34.8). O altă descriere ne este oferită în Omilia a 35-a, în contextul în care Sfântul Grigorie critică dur toate negările care sunt aduse luminii dumnezeieşti de către adversarii acesteia: „Dar când prin toate acestea se arată clar că lumina aceea este dumnezeiască şi mai presus de fire şi nezidită, ce pătimesc cei care sunt prinşi mai mult decât trebuie de învăţătura cea din afară şi trupească şi care nu pot cunoaşte cele ale Duhului?” (Omilia 35, 14). Sfântul Grigorie aminteşte în acelaşi pasaj de faptul că aceia care neagă caracterul necreat al luminii dumnezeieşti neagă, de fapt, toate caracteristicile fundamentale ale acestei lumini: „Căci aceştia zic că lumina aceasta nu este slavă dumnezeiască, nu este Împărăţia lui Dumnezeu, nu este frumuseţe, nu este har, nu este strălucire, aşa cum am învăţat noi de la Dumnezeu şi de la cuvântătorii de Dumnezeu” (Omilia 35, 14).

Lumina Schimbării la Faţă nu are existenţă circumstanţială 

Evenimentul Schimbării la Faţă nu a reprezentat un moment de schimbare ontologică. Lumina cea nezidită nu are existenţă circumstanţială, ci doar capacitatea omului de a gusta din împărtăşirea de această lumină este circumstanţială. În acest sens, Sfântul Grigorie se întreabă retoric: „Oare şi-a adăugat (Mântuitorul) o lumină pe care nu a avut-o mai înainte - şi pe care o va avea în veci? Piară această blasfemie! Căci cel care spune aceasta va presupune trei firi în cazul lui Hristos: cea dumnezeiască, cea omenească şi cea a luminii. Aşadar, nu altă strălucire, ci pe aceea pe care o avea în chip nevăzut, pe aceea a descoperit-o. Iar strălucirea firii dumnezeieşti o avea ascunsă sub trup. Aşadar, lumina aceea este a dumnezeirii, şi este nezidită” (Omilia 34, 13). În Omilia a 35-a întâlnim o altă precizare a faptului că lumina cea nezidită este a firii dumnezeieşti, nefiind un accident survenit în timp: „Nu numai îngerii, ci şi sfinţii cei dintre oameni se împărtăşesc de această slavă şi Împărăţie. Însă Tatăl şi Fiul, dimpreună cu dumnezeiescul Duh, au această slavă şi Împărăţie prin fire, în vreme ce sfinţii îngeri şi oameni au parte de ea prin har, şi de la ea primesc strălucirea” (Omilia 35, 15). Este interesantă identificarea pe care Sfântul Grigorie o face între lumina dumnezeiască şi Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Vederea luminii nezidite este, de fapt, gustarea încă din viaţa aceasta a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Posibilitatea vederii luminii necreate

Având în vedere caracterul necreat al luminii dumnezeieşti, posibilitatea vederii luminii dumnezeieşti este o taină a lui Dumnezeu. Omul nu poate propune şi absolutiza un sistem creat pentru asigurarea unui acces regulat la această taină. ­Bineînţeles, viaţa de curăţie şi de îmbogăţire în virtuţi este o premisă importantă pentru această întâlnire cu Dumnezeu în lumină. De altfel, Sfântul Grigorie presară de-a lungul acestor două omilii îndemnuri pentru o asumare deplină a vieţii de curăţie în vederea întâlnirii cu Dumnezeu: „Bine crezând, după cum am fost învăţaţi şi înţelegând taina Schimbării la Faţă a Domnului, să purcedem către strălucirea luminii aceleia. Şi dorind frumuseţea slavei celei neschimbăcioase, să ne curăţim ochiul cugetării de întinăciunile cele pământeşti, dispreţuind toată plăcerea şi toată frumuseţea care nu rămâne” (Omilia 34, 17). Lumina aceasta nu poate fi văzută oricum. Chiar dacă pentru un mic răstimp a fost văzută şi cu ochii sensibili, aceşti ochi au fost transformaţi prin lucrarea dumnezeiescului har. Propria schimbare este, astfel, o altă condiţie pentru vederea „ne-schimbării”: „Vezi că faţă de lumina aceea sunt orbi ochii care văd după fire? Aşadar, nici lumina aceea nu este sensibilă, şi nici cei care o vedeau nu o vedeau simplu, cu ochi sensibili, ci cu ochii cei transformaţi prin puterea Dumnezeiescului Duh. Aşadar, s-au schimbat, şi astfel au văzut schimbarea, nu o schimbare de moment, ci pe cea pe care frământătura noastră a luat-o chiar de la asumarea ei de către Hristos, fiind îndumnezeită prin unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu ea” (Omilia 34, 14). În Omilia a 35-a, Sfântul Grigorie îi îndeamnă pe credincioşi să îşi educe ochiul înţelegerii  în aşa fel încât să fie capabili să înţeleagă predica despre lumina cea nezidită şi să poată să fie şi ei părtaşi dumnezeieştii străluciri: „Acum, însă, rogu-vă, încordaţi-vă şi înălţaţi-vă ochiul înţelegerii spre lumina evangheliceştii propovăduiri, ca să fiţi schimbaţi până ajungeţi la înnoirea minţii voastre, şi astfel, atrăgând peste voi dumnezeiasca strălucire care vine de sus, să deveniţi asemenea cu înfăţişarea slavei Domnului, a Cărui faţă a strălucit azi pe munte ca soarele” (Omilia 35, 4).

Este interesant faptul că într-o altă omilie, a 59-a, Sfântul Grigorie vede botezul drept o poartă de intrare de la care porneşte drumul către vederea luminii nezidite: „După ce s-au săvârşit acestea, ierarhul porunceşte ca acela care urmează a fi botezat să se întoarcă către răsărit, şi întinzându-şi mâinile, să se unească cu Hristos, prin întreita întrebare. Aşadar, privirea către răsărit trimite la ­privirea către lumina cea dumnezeiască a celui care a fugit de răutate, iar întinderea mâinilor [trimite] la rugăciunea cea făcută cu îndrăzneală. Întreita mărturisire din timpul unirii înfăţişează neclintirea făgăduinţei faţă de Dumnezeu” (Omilia 59, 4). Omilia aceasta, care este de fapt o cateheză baptismală, constituie un scurt parcurs catehetic menit să atragă atenţia asupra faptului că scopul vieţuirii creştine este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, implicit, împărtăşirea de lumina cea dumnezeiască. Orientarea simbolică către răsărit a celui care urmează să fie botezat este un chip al permanentei orientări către Răsărit (Hristos) a celui care îşi asumă pe deplin vieţuirea creştină.

Pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau, mai bine zis, gustarea Împărăţiei lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta este o temă importantă a teologiei ortodoxe. Viaţa duhovnicească trebuie să se dezvolte în cadrele acestei realităţi care nu închide demersul ascetic într-o repliere fără repere asupra instrumentelor ascetice, ci îl potenţează şi îi oferă adevărata perspectivă. Sfântul Grigorie îşi termină astfel Omilia a 35-a, dându-ne tuturor un îndemn cât se poate de încurajator pentru orice efort ascetic pe care îl întreprindem: „Să privim, aşadar, cu ochii cei lăuntrici această mare privelişte, firea noastră cea veşnic unită cu focul cel nematerialnic al dumnezeirii, şi, lepădând tunicile cele de piele pe care le-am îmbrăcat în urma căderii, adică gândurile cele trupeşti şi pământeşti, să stăm în pământul cel sfânt, arătând fiecare propriul pământ sfânt prin virtuţi şi prin tinderea către Dumnezeu” (Omilia 35, 18).