Manifestările celui rău

Herma, Păstorul, Porunca VI - 36, 4-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 307-308

„Iată acum și faptele îngerului răutății. Mai întâi de toate este mânios, amar și fără minte, iar faptele lui sunt rele și strică pe robii lui Dumnezeu. Când se suie el la inima ta, cunoaște-l din faptele lui.
- Nu știu, Domnule, i-am zis eu, cum să-l cunosc!
- Ascultă, mi-a zis el. Când vine peste tine mânie sau amărăciune, cunoaște că el este în tine. Apoi pofta de afaceri multe, de cheltuieli mari cu multe mâncăruri, cu băuturi amețitoare, cu multe beții și cu felurite petreceri, care nu se cuvin, pofta de femei, lăcomia, mândria mare și îngâmfarea și toate câte se aseamănă cu acestea; acestea, deci, când se suie la inima ta, cunoaște că îngerul răutății este în tine.
Așadar, cunoscându-i faptele lui, depărtează-te de el, nu crede deloc în el, pentru că faptele lui sunt rele și vătămătoare robilor lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Serenus, Cap. XII, 1-2, Cap. XIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 441-442

„Este atât de încărcat văzduhul de mulțimea duhurilor necurate care mișună între pământ și cer, mișcându-se fără liniște și odihnă, încât cu destul folos pronia divină a sustras vederii omenești aceste duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor și după cum le place, oamenii nemaiputând suporta frica de ele ajung să fie mereu chinuiți și să sufere, fiindcă nu pot să privească cu ochii trupești astfel de chipuri, ori să devină zilnic mai răi, molipsiți de exemplele lor. Prin aceasta se produce o familiaritate dăunătoare și o tovă­ră­șie primejdioasă între oameni și puterile necurate ale văzduhului, fiindcă aceste blestemății, care se petrec acum între oameni, sunt ascunse fie de despărțirile zidurilor, fie de distanța locurilor și de oarecare jenă și rușine. Dar dacă ele s-ar petrece mereu pe față și în văzul tuturor, ar îndemna la o mai mare nebunie și rătăcire, fără să mai intervină vreun moment din timp în care să nu mai aibă loc nelegiuiri.” 

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XLVII, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 274

„Pentru aceasta sufletul cade în deznădejde, pentru că poartă în el osânda morții (II Corinteni 1, 9) și pentru că îl înconjoară o mulțime de rele. Dar când vede Dumnezeu că sufletul este cuprins de groaza morții și că dușmanul este gata să-l înghită, atunci îi dă un mic ajutor, îndurându-se de el; îl încearcă, totuși, ca să vadă dacă credința sa este puternică și dacă are iubire față de El. Pentru că Dumnezeu a rânduit ca drumul care duce la viață (Matei 7, 14) să fie (presărat) cu necazuri, strâmtorări, încercări și ispite amare, pentru ca, de aici, sufletul să ajungă (la slava fiilor) lui Dumnezeu. Deci, când sufletul suportă un necaz care-l copleșește și are moartea înaintea ochilor, atunci, cu mână tare și cu braț înalt (Ieșirea 14, 34), prin iluminarea Duhului Sfânt, (Dumnezeu) zdrobește puterea întunericului, iar sufletul trece prin locurile cele înfricoșătoare, străbătând marea întunericului și a focului mistuitor.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXIX, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, p. 437

„Așadar, cel care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se ridică din cădere, acela din recunoștință Îl înalță pe Dumnezeu prin faptele sale bune; sau după cum un luptător în arenă, fiind cuprins de slăbiciune, este sprijinit de cineva ca să nu-i fie primejdioasă căderea, și astfel biru­iește pe adversar: cel care l-a ajutat i-a dat luptătorului prilejul biru­inței, iar adversarului îi răpește bucuria căderii. Nu necazurile, care vin asupra sfinților pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie dușma­nilor noștri nevăzuți, ci dușmanii noștri se bucură, bat din palme și se veselesc atunci când, din pricina mulțimii necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca și renunțăm să ducem mai departe lupta. Iată-l, de pildă, pe Iov: a pierdut averea, a rămas fără copii, trupul îi era plin de puroi și de viermi (Iov 1, 13-19), dar nu i-a dat adversarului prilej de bucurie. Dacă însă, copleșit de dureri, ar fi spus un cuvânt de hulă, așa cum l-a sfătuit femeia (Iov 2, 9), atunci s-ar fi bucurat dușmanii.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)