Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica Medicamentul trândăviei

Medicamentul trândăviei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 26 Mar, 2021

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 330-331

„Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furișează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului și nu-i lasă nici dorința hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfățișează și viața aceasta trecătoare ca neavând nici un rost și fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; și însăși cunoștința o dis­prețuiește ca pe una ce a fost dată și altor mulți oameni sau ca pe una ce nu ne făgăduiește nimic desăvârșit. De această patimă moleșitoare și aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ține cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-ne astfel mintea la căldura ei va putea să se izbă­veas­că fără durere de acea îm­prăș­ti­ere nesocotită.

Când îi închidem minții toate ieșirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupație care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm deci pe „Doamne, Iisuse Hristoase”, prin care își poate ajunge deplin scopul. Căci nimenea nu numește Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3). Dar așa de strâns și de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toți aceia care cugetă neîncetat la acest nume sfânt și slăvit în adâncul inimii vor putea vedea odată și lumina minții lor. Pentru că dacă e ținut strâns în amintire, el arde toată pata de pe fața sufletului printr-o simțire puternică. Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Deuteronom 4, 24; Evrei 12, 29), ce arde toată răutatea. Ca urmare, Domnul atrage sufletul la iubirea puternică a slavei Sale. Căci zăbovind numele acela slăvit și mult dorit prin pomenirea minții în căldura inimii sădește în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să ne împiedice. Acesta este mărgăritarul cel de mult preț pe care-l poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie negrăită de aflarea lui (Matei 13, 46).

Alta este bucuria începătoare și alta cea desăvârșitoare. Cea dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii (de năluciri); cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu și lacrima fără durere. Căci întru înmulțirea înțelepciunii stă spor de amărăciune și cine-și înmulțește cunoștința își sporește suferința (Ecclesiastul 1, 18). De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoințe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat și probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut și pentru împrăștierile de care se mai face vinovat. Căci întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege și ai subțiat ca pe-o pânză de păianjen sufletul lui (Psalmi 38, 12; Septuaginta). Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.”

(Pr. Narcis Stupcanu)