Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, Cuvântul IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 437 „Pentru aceea ni s-a poruncit să cerem cele ce ajung spre păstrarea
„Rugându-te, înveți să te rogi”
În general, fiecare creștin are două momente pe care le dedică rugăciunilor mai îndelungate: dimineața și seara. Desigur, ne putem ruga în orice clipă a zilei, dar timpul oferit rugăciunii este, de regulă, foarte limitat din cauza locului de muncă, a grijilor privitoare la familie, la casă, la diferite probleme de care suntem asaltați zilnic. Însă este important ca măcar aceste două momente ale zilei să le închinăm lui Dumnezeu, având în vedere că așa au făcut creștinii încă din primele veacuri, fapt mărturisit de Sfântul Vasile cel Mare în scrierile sale.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre rugăciunea de dimineață: „S-a hotărât rugăciunea cea de dimineață, așa încât primele mișcări ale sufletului și ale minții să fie prinoase închinate lui Dumnezeu, după cum este scris: «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat» (Psalmi 76, 4); și nici să ne mișcăm trupul pentru vreo muncă înainte de a face ceea ce s-a spus: «Către Tine mă voi ruga, Doamne; și dimineața vei auzi glasul meu; dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea» (Psalmi 5, 3)” (Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mari”, XXXVII, în: Scrieri morale și ascetice, PSB 5, Editura Basilica, 2013, p. 284). Primele ispite cu care ne confruntăm atunci când ne trezim din somn sunt, în ordine, gândurile necurate și dorința de a ne apuca imediat de muncă. În ceea ce privește prima încercare, foarte multe persoane cad pradă gândurilor necuviincioase încă din primele momente de la trezire deoarece diavolul se folosește de faptul că mintea noastră încă nu are trezvia (atenția) la valorile ei normale. În plus, atunci când ai tendința de a amâna foarte mult momentul trezirii, mintea devine tot mai captivată de gândurile și sugestiile celui viclean, iar clipa așezării la rugăciune este tot mai îndepărtată. Dacă, totuși, diavolul nu poate să ne împiedice să ne rugăm, el câștigă prin înmulțirea acestor gânduri necurate două avantaje: ne risipește atenția de care dispunem și ne întârzie rugăciunea, fapt care ne conduce la împlinirea ei în grabă. Cazurile acestea sunt foarte dese în rândul celor care au câștigat o mică sporire în rugăciune. În ceea ce privește a doua ispită - dorința de a ne apuca rapid de muncă -, este clar că diavolul mizează pe faptul că trăim într-o lume agitată și grăbită, exact opusul roadelor și lucrării rugăciunii care constau în liniște, pace și activitate ulterioară așezată, calmă. Există un cuvânt foarte frumos al părintelui Paisie Olaru în acest sens: „Fiecare cuprinde cât poate. Nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua” (Mari duhovnici români despre rugăciune, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2005, p. 235). Cine se roagă dimineața, înainte de toată munca pe care o are de împlinit în cursul zilei, va avea mult spor în lucrarea sa, dar dacă va pune munca înaintea rugăciunii, atunci toate îi vor merge greu și stresul, supărările și nervozitatea nu îi vor lipsi deloc în ceea ce face!
Rugăciunea de seară
Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre rugăciunea de seară: „Sfârșindu-se ziua, să dăm mulțumire pentru cele dăruite nouă de-a lungul ei sau pentru cele bune pe care le-am făcut și să mărturisim cele pe care le-am trecut cu vederea și păcatul ascuns pe care l-am săvârșit, ori cu voie, ori fără voie, ori chiar fără să știm, sau în cuvânt, sau cu fapta, sau în însăși inima noastră, pentru toate acestea cerând îndurare de la Dumnezeu prin rugăciune. Căci ne este de mare folos să le cercetăm pe cele trecute, ca să nu mai cădem iarăși în păcate asemănătoare. De aceea, zice psalmistul: «De cele ce ziceți în inimile voastre căiți-vă în așternuturile voastre!» (Psalmi 4, 4). Și iarăși, când începe noaptea, să înălțăm cerere ca odihna să ne fie netulburată și izbăvită de năluciri; este necesar să se zică și în acest ceas Psalmul nouăzeci” (Sf. Vasile cel Mare, „Regulile mari”, XXXVII, în: Scrieri morale și ascetice, p. 285). Rugăciunea de seară are trei părți componente: mulțumirea pentru ziua care a trecut, cererea milei lui Dumnezeu pentru noaptea ce va să vină și, cel mai important, căutarea iertării dumnezeiești pentru relele săvârșite. În ceea ce privește mulțumirea pentru tot ce am primit bun în cursul zilei, aceasta nu trebuie să lipsească niciodată pentru că nu vom putea realiza altfel tot ajutorul dumnezeiesc pe care l-am primit și vom ajunge, cu timpul, să fim tot mai nerecunoscători și lipsiți de dragoste față de Dumnezeu. De asemenea, trebuie să-I cerem Domnului ca noaptea să ne fie fără de păcat, pentru ca nici în timpul somnului să nu ne îndepărtăm sufletește de El și să nu cădem pradă visurilor necurate sau coșmarurilor. Sfântul Vasile cel Mare accentuează însă și cea de-a treia parte a rugăciunii de seară, cea a mărturisirii greșelilor noastre.
Unele rugăciuni cuprinse în rânduiala de seară amintesc aceste păcate, dar, din nefericire, rostirea lor nu este însoțită și de simțirea inimii noastre. De multe ori, trebuie să o recunoaștem, nu ne simțim vinovați absolut deloc, ceea ce înseamnă că nu suntem atenți la căderile noastre sufletești și că nu considerăm drept păcate anumite cuvinte sau gânduri ale noastre care sunt astfel. Aici trebuie să lucrăm duhovnicește mai intens, pentru a dobândi simțirea spirituală mai înaltă a pocăinței.
Ce fel de rugăciune avem?
Este bine ca atunci când ne amintim de greșelile noastre din ziua respectivă la rugăciunea de seară să fim sinceri și să sporim sufletește astfel. Însă acest fapt este cu neputință dacă nu ne cercetăm adesea sufletul și nu aflăm în care treaptă a rugăciunii ne aflăm în general. Așa ne învață părintele Ilie Cleopa: „Rugăciunea are trei trepte: treapta întâi este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta a doua este rugăciunea cugetării, adică a minții; iar treapta a treia este rugăciunea simțirii, adică a inimii” (Mari duhovnici români despre rugăciune, p. 32). Pe măsură ce creștinul progresează duhovnicește, el urcă aceste trepte ale rugăciunii. Astfel, mulți se află pe prima treaptă a rugăciunii și, atât dimineața și seara, cât și în timpul zilei, rugăciunea lor este strict una rostită, fără a implica în vreun fel inima și mintea lor. Așadar, avem de-a face cu o rugăciune mecanică, strict caracteristică începătorilor care nu au învățat cum să-și păzească mintea și inima de cel viclean. Pe treapta a doua se află cei care sunt atenți la fiecare cuvânt rostit și mintea lor este acolo, dar inima le rămâne zăvorâtă. Ei au atenție, dar nu au simțire. Pe această treaptă se regăsesc cei care au sporit de câțiva ani în apropierea lor de Dumnezeu, se spovedesc uneori, se împărtășesc cu Sfintele Taine de trei-patru ori pe an, lucrează câteva fapte bune, în special milostenia. Însă pentru a ajunge la „treapta de foc” a simțirii este nevoie de mai mult de atât, și anume de participarea intensă a inimii noastre la rugăciune. Iar aceasta se realizează atunci când începem să cugetăm la poruncile lui Hristos din Sfintele Evanghelii și le păzim, când ne spovedim regulat și ne împărtășim măcar la 40 de zile, când renunțăm treptat la micile noastre plăceri și ne asumăm și răspunderea pentru cei din jur care au nevoie de noi, când ne rugăm cât de des putem și înmulțim permanent râvna noastră la rugăciune. Abia atunci inima noastră își deschide porțile către Lumina cea nepieritoare a Dumnezeirii și învață să se roage tot mai intens.
Închei cu un cuvânt al părintelui Teofil Părăian: „Un cuvânt vrednic de a fi reținut și urmat este acela că «rugându-te, înveți să te rogi». Numai rugându-te mereu, poți înainta în rugăciune. Cine renunță la rugăciune renunță la progresul în ea” (Mari duhovnici români despre rugăciune, p. 124). Să începem, așadar, cu rugăciunile de dimineață și cele de seară și, apoi, „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, după cum ne povățuiesc toate slujbele bisericești.