Smerenia Fiului

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, pp. 152-153

„Căci S-a pogorât la smerenie și S-a arătat ca noi, nu ca să pătimească ceva din ale celor ce s-au obișnuit să facă nedreptăți, deci nu re­nun­țând să fie Dumnezeu și Fiu cu adevărat, ci ca să ridice pe cel ce era în stare de rob și de creatură, adică pe noi, la slava care se află în mod propriu numai la El singur, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. Deci când e pus între noi, fiindcă S-a numit Întâiul Născut, nu-L forțăm să coboare la ceea ce e contrar firii Lui, departe de aceasta. Ci ne ridică mai degrabă El pe noi spre demnitatea cea mai presus de fire. Căci a declara că firea dumnezeiască și negrăită a fost forțată sau învinsă de creatură, cum n-ar fi cu totul absurd? Deci făcându-Se ca noi, nu înseamnă că va fi cândva ca noi, ca Unul ce-ar fi lepădat ceea ce-I este propriu, ci noi ne-am ridicat prin El mai presus de noi, depășind, prin cinstirea din partea Lui, măsura noastră, înălțân­du-ne spre ceea ce e sus și deasupra noastră.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1031-1032

„Dar chenoza (deșertarea, golirea) Îl coboară oarecum la ceea ce suntem noi, deși nu a fost silit Cel ce este împreună cu Tatăl, Împăratul tuturor, căci n-a fost silit vreodată Unul-Născut împotriva voii, ci mai degrabă prin voia Sa a primit deșertarea din iubire față de noi. Fiindcă S-a smerit pe Sine, cu voia, și nu din vreo necesitate. Căci s-ar dovedi că S-a întrupat împotriva voii Sale dacă ar fi cineva care-L poate stăpâni și I-ar porunci să meargă fără voie spre aceasta. Deci S-a smerit pe Sine de bunăvoie pentru noi. Fiindcă altfel nu vom fi niciodată fii după har și dumnezei, dacă Unul-Născut nu Și-ar fi însușit pentru noi și din pricina noastră smerenia, al cărei chip luându-l și noi prin împărtășirea de Duhul, devenim fii ai lui Dumnezeu și dumnezei. Deci, când spunem că a unit în oarecare mod omenescul cu Dumnezeirea, să nu te smintești, părăsind, cu neînțelegere, minunarea cuvenită măiestriei neasemănate pusă în cuvintele Lui, care păstrează pentru noi caracterul lor dublu, așa încât să vedem în același timp pe Dumnezeu și Omul, Care gră­iește, împletind cu slava firii negrăite smerenia omenității, păstrând unirea armonioasă dintre cele două.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)