Chenoza Fiului lui Dumnezeu

Origen, Despre principii, Cartea Întâia, VIII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, pp. 62-63

„Ca să înțelegem mai deplin cum poate fi Mântuitorul chip al ființei lui Dumnezeu, să luăm o pildă, care chiar dacă nu exprimă deplin și exact problema despre care tratăm, s-ar părea că e potrivită tocmai pentru că Fiul, Care era sub înfățișarea lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 6) iar prin această golire de Sine a vrut să ne arate deplinătatea dumnezeirii. Să presupunem că s-ar fi confecționat o statuie atât de mare încât să încapă în volumul ei lumea întreagă și că n-ar putea fi văzută de nimeni din pricina imensității ei, iar alături de ea s-ar fi confecționat și altă statuie întru totul asemenea celeilalte prin configurația mădularelor și prin trăsăturile feței, prin concepție și material, doar că era mai mică: cei care nu puteau aprecia și contempla pe cea dintâi din pricină că era prea uriașă au putut face acest lucru contemplând pe cea mică și închipuindu-și că au văzut totuși și pe cea mare, întrucât ele fuseseră confecționate exact la fel în privința raportului dintre mădulare și față, dintre concepție și material. Tot așa ceva a făcut și Fiul, când S-a deșertat pe Sine de egalitatea cu Tatăl ca să ne arate drumul cunoașterii, devenind astfel chipul ființei lui Dumnezeu, iar noi, care nu putem primi mărirea Luminii celei preacurate care se află în mărimea dumnezeirii Sale, prin faptul că Hristos S-a făcut pentru noi strălucire a Lui, am ajuns și noi să vedem lumina dumnezeiască, contemplând strălucirea ei. Desigur, comparația celor două statui, atunci când o raportăm la lumea fizică, nu trebuie să aibă alt înțeles decât că, limitând pe Fiul lui Dumnezeu la cadrele restrânse ale unui corp omenesc, am putea să recunoaștem, pe temeiul unor fapte și al unei puteri asemănătoare, măreția nesfârșită și nevăzută a lui Dumnezeu-Tatăl, Care era de față în El, după cum spusese apostolilor Săi: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9), iar în alt loc: Eu și Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Și tot în acest chip trebuie înțelese și cuvintele: Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl (Ioan 10, 38).” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 145‑146

„Cu robii vine Stăpânul, cu vinovații Judecătorul, ca să Se boteze. Dar nu te tulbura, că între aceștia smeriți strălucește mai ales înălțimea Lui! Pentru ce te minunezi că a primit să fie botezat, că a venit împreună cu alți robi la un alt rob, când a primit să fie purtat în pântece fecioresc atâta vreme, când a primit să Se nască cu firea noastră, când a primit să fie pălmuit, să fie răstignit și să pătimească tot ce‑a pătimit? Lucru de mirare este că, Dumnezeu fiind, a voit să se facă om; toate celelalte urmează în chip logic. De aceea și Ioan, luând‑o înainte, spunea ceea ce a spus, că nu‑i vrednic să‑I dezlege cureaua încălțămintei Lui și toate celelalte, că este Judecător, că va răsplăti fiecăruia după vrednicie, că va da tuturora cu îmbelșugare Duhul. Și pentru ca atunci când îl vezi că vine la botez să nu gândești ceva rău, Ioan îl oprește zicând: 

- Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii Ia mine? (Matei 3, 14) 

Pentru că botezul lui Ioan era un botez de pocăință, care‑i făcea pe oameni să‑și osândească păcatele lor și, deci, ca să nu socotești că și Hristos a venit cu un astfel de gând la Iordan, Ioan îți îndreaptă mai dinainte socotința asta, numindu‑L Miel și Răscumpărătorul tuturor păcatelor din lume. Se înțelege de la sine că este fără de păcat Cel Care poate ridica păcatele întregului neam omenesc. De aceea Ioan n‑a spus: Iată pe Cel fără de păcat!, ci ceva mai mult: Iată pe Cel ce ridică păcatul lumii! (Ioan 1, 29), ca să primești cu deplină încredere și una și alta - și că este fără de păcat și că ridică păcatul lumii -, iar odată ce ai primit aceasta, să înțelegi că a venit la botez pentru a rândui altele. Pentru asta când a venit la botez, Ioan I‑a zis:

- Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Nu i‑a spus: Să fii Tu botezat de mine? S‑a temut să grăiască așa.

‑ Dar ce i‑a spus?

‑ Și Tu vii la mine?

‑ Și ce a făcut Hristos?

‑ Ce a făcut mai târziu cu Petru, aceea a făcut și cu Ioan atunci. Petru L‑a oprit să‑i spele picioarele; dar când a auzit pe Domnul spunându‑i: Ceea ce fac, tu nu știi acum; vei ști mai târziu (Ioan 13, 7), și N‑ai parte cu Mine (Ioan 13, 8), Petru nu s‑a mai împotrivit și L‑a lăsat să‑i spele picioarele. Tot așa și Ioan Botezătorul.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, pp. 152-153

„Căci S-a pogorât la smerenie și S-a arătat ca noi, nu ca să pătimească ceva din ale celor ce s-au obișnuit să facă nedreptăți, deci nu re­nun­țând să fie Dumnezeu și Fiu cu adevărat, ci ca să ridice pe cel ce era în stare de rob și de creatură, adică pe noi, la slava care se află în mod propriu numai la El singur, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. Deci când e pus între noi, fiindcă S-a numit Întâiul Născut, nu-L forțăm să coboare la ceea ce e contrar firii Lui, departe de aceasta. Ci ne ridică mai degrabă El pe noi spre demnitatea cea mai presus de fire. Căci a declara că firea dumnezeiască și negrăită a fost forțată sau învinsă de creatură, cum n-ar fi cu totul absurd? Deci făcându-Se ca noi, nu înseamnă că va fi cândva ca noi, ca Unul ce-ar fi lepădat ceea ce-I este propriu, ci noi ne-am ridicat prin El mai presus de noi, depășind, prin cinstirea din partea Lui, măsura noastră, înălțân­du-ne spre ceea ce e sus și deasupra noastră.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1031-1032

„Dar chenoza (deșertarea, golirea) Îl coboară oarecum la ceea ce suntem noi, deși nu a fost silit Cel ce este împreună cu Tatăl, Împăratul tuturor, căci n-a fost silit vreodată Unul-Născut împotriva voii, ci mai degrabă prin voia Sa a primit deșertarea din iubire față de noi. Fiindcă S-a smerit pe Sine, cu voia, și nu din vreo necesitate. Căci s-ar dovedi că S-a întrupat împotriva voii Sale dacă ar fi cineva care-L poate stăpâni și I-ar porunci să meargă fără voie spre aceasta. Deci S-a smerit pe Sine de bunăvoie pentru noi. Fiindcă altfel nu vom fi niciodată fii după har și dumnezei, dacă Unul-Născut nu Și-ar fi însușit pentru noi și din pricina noastră smerenia, al cărei chip luându-l și noi prin împărtășirea de Duhul, devenim fii ai lui Dumnezeu și dumnezei. Deci, când spunem că a unit în oarecare mod omenescul cu Dumnezeirea, să nu te smintești, părăsind, cu neînțelegere, minunarea cuvenită măiestriei neasemănate pusă în cuvintele Lui, care păstrează pentru noi caracterul lor dublu, așa încât să vedem în același timp pe Dumnezeu și Omul, Care gră­iește, împletind cu slava firii negrăite smerenia omenității, păstrând unirea armonioasă dintre cele două.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)