Tăcerea - cale spre desăvârșire

Într-o lume acaparată de dorința de comunicare, tăcerea este privită aproape ca o afecțiune patologică. Îți este aproape interzis doar să asculți sau să încerci să te retragi în liniștea deplină a inimii tale. Totul este dominat de zgomot - o poluare a cuvintelor, o monotonie a dialogului care nu spune nimic. Și, tocmai de aceea, este binevenită o mică pledoarie în favoarea tăcerii - o virtute pe care Sfântul Isaac Sirul a preţuit-o în chip deosebit.

Tăcerea poate ascunde multe lumini, dar și mult întuneric. Pentru că, desigur, există o tăcere „bună” și o tăcere „rea”. Sfântul Isaac Sirul ne spune că „tăcerea continuă și păzirea liniștei se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura râvnei pentru virtute, sau pentru că are o convorbire dumnezeiască în lăuntrul lui și cugetarea lui este atrasă de ea. Dacă deci cineva nu are una dintre acestea din urmă, neapărat este stăpânit de prima neputință” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, XXVI, Filocalia 10, trad., introd. și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015, pp. 176-177). În ceea ce privește cele două motive bune ale tăcerii - râvna pentru credință și rugăciunea neîncetată, acestea sunt amândouă întemeiate pe mărturiile Sfintei Scripturi. Psalmistul ne spune: „ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești, pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (Psalmii 16, 4). Uneori, tăcerea are nevoie de un mare efort, pentru că ea înfrânează multe patimi - mânia, clevetirea, vorbirea în deșert. În cuvintele Scripturii: „Cel nepriceput urgisește pe aproapele lui, iar omul cu bună-chibzuială tace” (Pilde 11, 12). Părinții pus­tiei păstrau tăcerea la început cu mari dificultăți și mărturisesc că durează mult până la dobândirea acesteia. Și, de fapt, râvna nu este suficientă pentru păstrarea tăcerii. Este suficientă numai pentru păstrarea tăcerii exterioare. Pentru a transforma această virtute în una care ne curăță sufletește, ea are nevoie de rugăciune. Trebuie să învățăm să tăcem exterior pentru a avea mai mult timp pentru dialogul interior cu Dumnezeu. Și aici Scriptura ne învață că „am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele, când strigam toată ziua” (Psalmii 31, 3). Cum putea Psalmistul să tacă și, în același timp, să strige, dacă nu ar face referire aici la o rugăciune mută exterior, dar extraordinar de intensă în interiorul său?

Însă există și tăcerea „rea”, născută din slavă deșartă sau din orgoliu. Un om poate să tacă tocmai pentru a atrage atenția asupra sa, pentru a părea înțelept în ochii altora sau doar pentru a se răzbuna pe altcineva care l-a supărat. Și dacă pentru omul înțelept tăcerea este un sprijin al virtuților, pentru cel păcătos și rău, tăcerea este doar un paravan al iadului interior. Tăcerea celui din urmă, de altfel, este osândită în Sfânta Scrip­tură: „Omul înțelept va tăcea până la vreme, iar cel îngâmfat și nebun va trece peste vreme” (Eccle­zias­ticul 20, 6).

Roadele tăcerii

Atunci când tăcem dintr-un motiv bineplăcut lui Dumnezeu, adică pentru a ne înfrâna o patimă care ne stăpânește sau pentru că dorim să ne rugăm mai mult în inima noastră, observăm că războiul nevăzut ne devine mai lesne de înfruntat. Cu toate că, în mod cert, gândurile rele nu au încetat să ne atace, ne simțim mai liniștiți, mai pregătiți să le înfruntăm, rugându-ne în tăcere și lovindu-le cu ajutorul rugăciunii inimii. „Mai presus de toate iubește tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba este slabă în tâlcuirea celor dumnezeiești. Întâi să ne silim să tăcem. Și din tăcere se naște în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ți dea Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere. De începi această viețuire, nu știu câtă lumină îți va răsări ție de aici!” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, XXXIV p. 222). Tăcerea exterioară tinde să se transfere și în spectrul interior. Devenim mai așezați sufletește, mai puțin dornici să trăim în împrăș­tierea cotidiană a poluării fonice, în care cuvintele au devenit aproape lipsite de sens. Interiorizarea tăcerii ne permite să dialogăm cu ceilalți oameni la un alt nivel - chiar dacă spunem puține, ei sunt mult mai liniștiți și mulțumiți de dialogul cu noi, se simt mai ascul­tați, mai încurajați să își descarce supărările și frustrările și să urmeze, la rândul lor, o cale spre liniștire și tăcere. Și așa se face tre­ce­rea de la neștiința care înso­țește comunicarea modernă plină de cuvinte, dar pustiită de rod, la cunoașterea însoțită de tăcere, precum ne spune Iisus, fiul lui Sirah: „și este unul care tace, pentru că n-are ce să răspundă, și altul care tace, pentru că știe că este vremea să tacă” (Eccleziasticul 20, 5).

Tăcerea - păzitoare a simțurilor

După ce tăcerea a pătruns și în interiorul nostru și am început să dobândim pacea și buna stare a liniștii sufletești, observăm că începem să știm care ne sunt cu adevărat prioritățile, ce ne face bine și ce ne împinge spre rău. „Mare este omul care prin răbdarea mădularelor lui a dobândit această obișnuință în lăuntrul sufletului lui. Când vei pune toate faptele acestei viețuiri ale tale pe o parte și tăcerea pe cealaltă, o vei afla pe cea din urmă cântărind mai mult. Multe mângâieri au oamenii. Dar când se apropie cineva de tăcere, lucrarea de păzire a lor este de prisos. Și toate lucrările i se fac aceluia de prisos. Și el însuși se află înălțat deasupra lor pentru că s-a apropiat de desăvârșire” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoință”, XXXIV, pp. 222-223). Tăcerea interioară „naș­te” acum plânsul duhovnicesc, lacrimile de pocăință pentru păcatele proprii care vor deveni amestecate în timp cu lacrimile de bucurie ale renașterii și iertării sufletești. Așa cum mărturisea pro­rocul Isaia: „Tăcut-am multă vreme, stat-am liniștit și mi-am stăpânit tăcerea; acum, ca o femeie care naște, voi suspina, voi striga și voi răsufla!” (Isaia 42, 14), iar prorocul Ieremia observa: „Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3, 26). Acum harul chemat de lacrimile curate ale omului și de curăția sufletească a acestuia se sălășluiește tăcut în inima sa, își descoperă lumina și desăvâr­șește în jurul său celelalte virtuți pe care tăcerea începuse deja să le sădească. Poate că tăcerea este și explicația pentru care nu avem mai multe istorisiri minunate, mai multe cărți patristice, mai multe descoperiri lăsate în scris. Și poate că este mai bine așa, pentru că suntem chemați și noi să gustăm din roadele ei și să înțelegem ce mare dar ne-a făcut Dumnezeu când ne-a învățat nu doar să vorbim, ci și să tăcem. Cu măsură. Cu blândețe. Cu răbdare. Cu o intensitate care trece, adeseori, dincolo de cuvânt.