Între membrii cei mai de seamă ai grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, care pe la începutul anilor 1940 reprezenta locul unde se puteau asculta înalte prelegeri de spiritualitate creştină, se număra şi profesorul Alexandru Codin Mironescu. Cărţile lăsate posterităţii de savantul şi gânditorul Alexandru Mironescu mărturisesc suferinţele şi zbuciumul unui suflet care s-a străduit să trăiască viaţa fără compromisuri, dar şi bogata cultură pe care renumitul om de ştiinţă o poseda. De aceea, receptarea lui de către generaţia tânără este necesară pentru cunoaşterea unui spirit care a rezistat unui sistem opresiv, iar profilul său interior poate servi ca model pentru armonioasa convieţuire dintre preocuparea ştiinţifică şi căutarea mistică a desăvârşirii lăuntrice.
Născut la 10 iulie 1903, într-o familie burgheză, tatăl său era colonel, iar înaintaşii lui - monahul Veniamin Cătulescu, ucenic al Sfântului Calinic de la Cernica, a fost profesor de Istorie biblică la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“ şi generalul Constantin Budişteanu a fost ministru de război şi participant la Războiul de Independenţă. Tânărul Mironescu, după ce studiază fizica şi chimia la Universitatea din Bucureşti, îşi susţine doctoratul în filosofie şi pleacă la Paris pentru studii ştiinţifice aprofundate. La Sorbona, obţine, în 1929, titlul de doctor în fizică şi devine cadru universitar la Catedra de chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.
„Scriu pentru a mărturisi o experienţă“
Pe lângă activitatea sa ca profesor la facultate, concretizată în apariţia mai multor manuale şi lucrări didactice, Alexandru Mironescu a avut preocupări literare şi filosofice. Eseurile filosofice, romanele sale, „Destrămare“ şi „Oamenii nimănui“, apărute înainte ca cenzura comunistă să intre deplin în drepturi, exprimă talentul scriitoricesc şi rafinamentul intelectual al cercetătorului cu vederi largi. „M-am hotărât să scriu şi să public - mărturisea profesorul - nu ca să fiu autor de cărţi, căci aceasta, o spun cu toată modestia, nu mă interesează. M-am hotărât să scriu ca să mărturisesc o experienţă şi un itinerar, în credinţa că această mărturie ar putea fi de folos şi altora care s-ar găsi într-o situaţie comparabilă cu a mea.“
Cercul prietenilor săi, care mai târziu a constituit grupul Rugul Aprins, format din Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Părintele Benedict Ghiuş, Paul Sterian, a reprezentat pentru anii 1941-1948 un mijloc de păstrare a identităţii creştine a intelectualităţii româneşti. Dezbaterea temelor fundamentale ale vieţii creştine era legată de desăvârşirea lăuntrică, viaţa de rugăciune şi dobândirea harului. Întrunirile spirituale organizate fie la Cernăuţi, în prezenţa mitropolitului Tit Simedrea, fie la Mănăstirea Antim, unde la jumătatea anilor 1940 se afla şi îndrumătorul duhovnicesc rus, părintele Ioan Culâghin, care adusese practica rugăciunii isihaste de la Mănăstirea Optina sau de la Cernica, unde aveau loc retrageri dese, mai ales după anul 1949, când Rugul Aprins fusese interzis, erau mijloacele potrivite unei îmbogăţiri duhovniceşti. Pentru convingerile sale religioase, profesorul Alexandru Mironescu a fost înlăturat din învăţământul universitar, dar a continuat activitatea didactică într-un liceu bucureştean, unde a predat chimia la cursurile serale.
„Cu adevărat, pot să spun că omul nu trăieşte numai cu pâine“
Anul 1958 a constituit momentul fatidic al arestării sale şi a fiului său, Şerban, împreună cu alţi membri ai Rugului Aprins. Condamnarea la 20 de ani de închisoare pentru „activitate duşmănoasă“ faţă de regimul politic existent atunci a fost „mulţumirea“ faţă de meritele sale ştiinţifice, arătată de statul comunist. Vorbind despre perioada petrecută în detenţie, profesorul Mironescu nota în însemnările sale, publicate mai târziu în volumul „Floarea de foc“: „O viaţă întreagă am învăţat pe alţii din prea plinul unei sărbători intelectuale, iar acum mi se explică şi sunt admonestat şi ultragiat ca un şcolar din clasele elementare, de către tineri sergenţi majori care nu ştiu nici să vorbească. Într-adevăr, când se ridică sus oamenii de nimic, cum zice psalmistul, nelegiuiţii mişună pretutindeni…, iar când rânduielile sunt răsturnate, ce poate oare să facă dreptul?“
În închisoare, Mironescu a trăit la alt nivel apropierea de Dumnezeu. „Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care atârnă totul. Deseori, în momente grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa anchetatorului, mă rog în sinea mea, deşi vorbesc. Rugăciunea e o putere, e o forţă eficientă, e o incontestabilă realitate. […] Omul nu se poate hrăni la un ospăţ unde pe masă se află un pui din carton şi fructe din ceară. O asemenea fantezie duce sigur la inaniţie. Dar, când e vorba de o hrană spirituală, rugăciunea atinge realitatea din noi. Cu adevărat, pot să spun că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Nu am nici o îndoială în privinţa acestui lucru.“
Laboratorul, un drum spre Emaus
Alexandru Mironescu a fost om de ştiinţă şi, în acelaşi timp, un om al adevărului. Pentru el, adevărul nu se mărginea la evidenţele particulare ale ştiinţei, ci la situarea omului în statura sa integrală. „În atmosfera laboratorului, printre eprubete şi aparate delicate, am simţit că se decantează ceva esenţial în sufletul meu. Drumul meu prin laboratoare, la începutul tinereţii mele, este drumul spre Emaus!“
În cercetarea lui, profesorul Mironescu a evitat pericolul cel mai mare care pândeşte pe savant, orgoliul adevărului ştiinţific, unde certitudinile fac ca omul să fie socotit un accident, un hazard, cel mult necesar. Strădania lui de o viaţă a fost să zdruncine acest orgoliu, fals ştiinţific după el, şi să fundamenteze datele ştiinţei pe aspiraţiile profunde ale omului din care nu poate lipsi căutarea religioasă.
„Omul de ştiinţă, spunea profesorul Mironescu, - mai ales tipul frecvent din această comunitate - a ajuns să piardă mereu din vedere obiectivele principale şi să transforme ştiinţa într-o disciplină care nu mai este în stare să aducă nici un răspuns la problema, totuşi esenţială, a propriului său sens, a semnificaţiei acestei activităţi. Am putea spune că lucrurile se petrec ca şi cum ne-am închipui că explicăm pe Rembrandt prin natura chimică a culorilor, prin ţesătura pânzei, prin relaţia matematică între dimensiunile cadrului, prin consideraţii anatomice, când în realitate scăpăm esenţialul.“ Cunoaşterea autentică este aceea a raporturilor omului cu Adevărul.
„Dacă nu-mi pot da seama de locul pe care îl ocupă omul în mijlocul catedralei existenţei, am trăit degeaba“, găsim în notiţele profesorului.
Marmelada aproximaţiilor
Mironescu, analizând umanitarismul modern, afirma că acesta, prin tendinţa de a centra totul pe om, propune o viziune greşită, fiindcă grandoarea omului se realizează într-o altă perspectivă: „Omul nu poate rămâne în punctul umanităţii lui dacă nu aspiră să-şi depăşească propria lui măsură. Omul decade dacă nu aspiră necontenit spre mai sus. La capătul acestor dezvoltări poate vom înţelege că cunoaşterea de sine este o problemă de rugăciune şi că viaţa religioasă începe când omul are asemenea relaţii cu Dumnezeu încât se simte intrat într-un proces de transformare.“
„Oamenii zilelor noastre - continuă Alexandru Mironescu - trăiesc o altă viaţă şi lucrurile ei majore le scapă, nu mai răsună în sufletul nostru. Trebuie să găsim un alt vocabular. Ca să vorbeşti cu omul trebuie să ai de unde să-l apuci, trebuie să intri în priză cu el; şi nu e deloc uşor s-o faci când omul s-a răcit, a îngheţat sau s-a transformat în marmelada aproximaţiilor.“
Rămâne memorabilă povestea unui soldat, prezentă în una din cărţile lui Mironescu, care, în dezastrul retragerii din Rusia, când toată lumea fura, a fost văzut cu un sac în spate, cărând o greutate care îl istovise. Văzându-l, mulţi au exclamat: „Iată, unul care a… luat serios!“ Când colo, soldatul căra în sac o nicovală. Această pildă ne arată cum suntem, în fond, fiecare dintre noi. Nu ştim ce să „luăm“. Nu ştim ce să furăm din lumea aceasta, subliniază profesorul Mironescu, şi ajungem la capătul ei, cocoşaţi, istoviţi, în cârcă cu o nicovală.
Îndemnul pe care îl lăsa pe patul de moarte, în 1973, contemporanilor săi, exprimă crezul unui om care a trăit cu intensitate: „Viaţa nu este o idilă şi nu e o romanţă, nu e nici un maidan de gunoaie. Viaţa, viaţa noastră e implicată într-o iconomie de proporţii grandioase, cosmice şi de răspunderi înfricoşătoare. Suntem chemaţi pentru împlinirea unor lucruri mari, spre care ne împleticim în neputinţele noastre, dar unde ne întâlnim cu prisosul unor daruri salvatoare! În activitatea noastră trebuie să pulseze încrederea şi seriozitatea, iar nu deznădejdea şi văicăreala“.
