„Dintr-un îndemn tainic al inimii, caut Fața Domnului”

Prin recenta canonizare, Sfântul Cuvios Sofian de la Antim devine implicit și sfânt de secol XX-XXI, reprezentant al artei creștin-ortodoxe românești. Îndeosebi în pictura și muzica bisericească a excelat Sfântul Sofian de la Antim, demn urmaș al fondatorului mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, bine-cunoscut pentru vocația sa de pictor, sculptor și caligraf.

Pe lângă vocea acestuia cu totul specială, adesea amintită de cei care l-au întâlnit pe Sfântul Sofian - există câteva înregistrări, inclusiv pe internet -, puțină lume mai știe astăzi că cele două vocații ale Cuviosului, muzica și pictura, s-au manifestat încă de pe băncile Seminarului Teologic, urmat în anii finali la Mănăstirea Cernica.

Publicăm aici un document - aproape - inedit, rămas uitat prin câteva biblioteci cu rarități, intitulat: Repertor coral, și datat 1939!... Este scris și desenat de mână, apoi multiplicat în doar câteva exemplare pentru cei câțiva „abonați”, copiile fiind făcute cu mijloacele tehnice rudimentare din acele timpuri, atunci când nu aveai acces la o tipografie adevărată, iar copiatoare nu existau...

Cei câțiva ostenitori care au lucrat din greu pe parcursul unui an (20 septembrie 1938 - 18 decembrie 1939) la acest compendiu de cântece bisericești sunt patru elevi ai Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica, și anume: ierod. Felix Dubneac (clasa a V-a), fratele Ioan Purcărea și fratele Petre Tănase (ambii, clasa a VI-a) și ierod. Sofian Boghiu (clasa a VIII-a), sub îndrumarea profesorului Procopie Bădescu. Îi mai remarcăm printre colegii celor de mai sus pe ierod. Grigore Băbuș, pe elevii Gherasim Cristea și Roman Braga. Iar printre cei foarte puțini „abonați” externi ai acestui volum: mănăstirile Cheia, Neamț, Noul Neamț, studentul Gherasim Iscu, protos. Dionisie Popescu, stareț al Mănăstirii Dobrușa și secretarul acestei mănăstiri, Neonil. Relația cu nevoitorii Mănăstirii Dobrușa unde Sfântul Cuvios Sofian a studiat timp de doi ani (1930-1932), la Școala de Cântăreți Bisericești, spune totul.

Tabla de materii a acestui Repertoriu coral totalizează câteva zeci de cântece uzuale bisericești. Alături de acestea, pentru o necesară cultură muzicală, găsim alte câteva compoziții ale unor autori celebri de la Beethoven la Verdi. Repertoriul însumează 196 de pagini (format apropiat de A 4) și mai conține ici-colo câte un desen. Amintindu-ne astfel că și Sfântul Cuvios Sofian, și prietenul său părintele Felix Dubneac aveau să urmeze curând cursurile Facultății de Arte Frumoase, simultan cu cele în Teologie, nu este greu să bănuim cui aparțin aceste desene - unele, semnificative, realizate cu real talent. Chiar pe pagina de început, spre exemplu, găsim un de­sen al Mănăstirii Cernica deosebit de reușit, dintr-o perspectivă cu totul inedită. Dar autorul, probabil unul dintre cei patru elevi, a preferat să rămână anonim.

Glasul Sfântului Cuvios Sofian avea să răsune apoi în multe spații bisericești, fiind remarcat adesea pentru frumusețea sa adâncă.

... În privința celeilalte vocații cu care a fost dăruit Sfântul Sofian de la Antim, ar merita să pornim de la această mărturie personală a Cuviosului: „Dintr-un îndemn tainic al inimii mele, de mult caut Fața Domnului. O caut pentru îndeletnicirile mele de iconar, dar și pentru cerințele sufletului meu de creștin și monah. Rog pe Mântuitorul să mă călăuzească și să mă ajute în căutarea cu smerenie a Sfântului Său chip. Domnul fiind foarte aproape de fiecare din noi, oricând Îl putem chema în ajutorul nostru prin smeritele noastre rugăciuni.” (Caut Fața Domnului, Ed. Bizantină, 2018).

Paragraful de mai sus, excep­țional, ar putea constitui mărturia de credință artistică a iconarului Sofian Boghiu, fără a uita, evident, că acesta făcea parte dintre membrii fondatori, emblematici ai Rugului Aprins. Sfântul Cuvios Sofian a fost un factor coagulant între artiștii care orbitau în jurul Mănăstirii Antim, în general, și ai Rugului Aprins, în special. Prietenia și colaborarea cu doamna Olga Greceanu, marea pictoriță, cu confratele său părintele Felix Dubneac, de asemenea iconar, o demonstrează abundent, dacă vom cerceta arhivele și mărturiile de istorie orală.

... Continuăm cu alte câteva măr­turii ale iconarului canonizat zilele acestea. De pildă, puțini realizează veritabila asceză la care se supun adesea iconarii, iar Sfântul Sofian nu făcea excepție. Aflat pentru a picta două biserici în Liban, acesta notează în Jurnal (Ed. Bizantină, 2019): „Se lucrează continuu de dimineață (ora 6) până seara târziu, cu o pauză de o oră la prânz. Zilnic lucrăm peste 15-16 ore: în genunchi, în picioare sau stând pe spate, tot timpul cu capul aplecat forțat pe spate, cu picioarele proptite forțat pe schela înclinată, plini de var, de vopsele, de sudoare, tot timpul încordați.” (p. 145) Sau „Cupola bisericii din Hama este tencuită cu ciment. Peste ciment nu s-a tencuit cu frescă. Trebuie ciocănită toată suprafața bolții pe ciment. Se udă foarte bine, apoi se aplică o tencuială de var și nisip. Iar peste această tencuială se aplică stratul de frescă. Tencuiala este foarte tare. În aproape două zile abia am ciocănit patru metri pătrați. Cu dalta și ciocanul (...) sus, în bolta Pantocratorului se ciocănește de zor. Cimentul este tare. Aerul - foarte fierbinte sus. Operație foarte obositoare!” (pp. 203-204) Bineînțeles, condițiile lucrării își accentuează radical greutatea când iconarii și ajutoarele lor se trezesc, la propriu, în plin război în Liban, apoi în Siria - iar relatările Sfântului Cuvios sunt răvășitoare.

Cu toate acestea, iconarul găsește și răgazul unor meditații, valoroase astăzi, întâi de toate în perspectivă pastorală: „Când te uiți într-o biserică nepictată cu cimentul sau cu varul de pe ea, intri ca într-un mare pustiu. Dacă, din când în când, mai apare catapeteasma sub ochii noștri sau câte o icoană pusă pe pereți, din loc în loc, e o bucurie. Dar o biserică nouă în care intrăm s-o pictăm este un imens pustiu. Abia când apare chipul omenesc pe ea, chipul omenesc îndumnezeit - Iisus, Maica Sfântă, sfinții îngeri, asceți, martiri - abia atunci această biserică, acest locaș dumnezeiesc, își capătă valoarea de biserică, de casă a lui Dumnezeu (subl. MV). La intrarea credincioșilor în biserică, se uită și ei uimiți pe pereți, mai ales când intră prima dată, și, atunci, dând cu ochii de Maica Domnului, de Iisus Pantocrator, de îngeri, de sfinți, se ridică și inima lor, și gândurile lor către aceste noi moduri de viață pământească.” (Părintele Sofian, duhovnicul, Ed. Bizantină, 2012, pp. 240-241)

Sfântul Cuvios era deplin încredințat că „Icoana (chip, asemănare) este, prin excelență, Fața sau Chipul lui Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Iar Iisus Hristos este chipul Tatălui: «Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu!». Pe Maica Domnului și pe sfinți îi cinstim pentru că ei sunt locașurile pneumatice ale lui Hristos. Simbolul, un semn sau un obiect prin care Dumnezeu Își arată puterea Sa sau o lucrare a Sa.” (Caut Fața Domnului, p. 17)

...Și-ar fi imaginat Cuviosul că va deveni cândva el însuși chip - regăsit întru Hristos - zugrăvit în icoanele și frescele Bisericii? Întrebarea este de prisos. Așa cum eu însumi l-am cunoscut pe Sfântul Cuvios Sofian, era de o smerenie totală, după modelul smereniei lui Iisus, conform Sfântului Siluan Athonitul.

Ceea ce demonstrează însă citatele de mai sus este că, pentru un nevoitor aflat în căutarea Feței Domnului, sfințenia este posibilă. Și astăzi. Iar Sfântul Sofian a cărei vocație muzicală se întrecea cu cea de iconar a avut înainte de orice vocația de neasemuit duhovnic și cea a tăcerii lucrătoare - adică a rugăciunii neîncetate deprinse laolaltă cu confrații săi întru Rugul Aprins.