Izvoarele teologiei şi premisele teologhisirii sunt Scriptura revelată şi lumea creată, sau revelaţia Scripturii şi contemplaţia naturii, adică revelaţia supranaturală şi revelaţia naturală. O floare cu mireasma ei şi un zbor de pasăre cu cântul ei, un răsărit sau un apus de soare, un izvor sau un munte, un nor sau un cer înstelat, un cireş sau un salcâm înflorit şi alte asemenea acestora ar trebui să ne impresioneze, să ne vorbească şi să ne minuneze la fel de mult precum cuvintele Scripturii despre zborul porumbelului din corabia lui Noe, lumina rugului aprins de la Sinai, cântarea serafimilor din templu sau umblarea lui Iisus cu ucenicii Săi prin semănături.
Lumea este plină de ruguri aprinse, iar Rugul Aprins este plin de raţiunile lucrurilor. Spre exemplu, pomii înfloriţi de primăvară ar trebui să ne fie icoane ale înfloririi şi împodobirii sufletului nostru, roditor în toamna vieţii.
N-am fost martori ai revelaţiei supranaturale, dar suntem martori ai revelaţiei naturale şi mărturisitori ai celei supranaturale. Mâna lui Dumnezeu este cea care ne întoarce paginile din Biblia creaţiei, filă după filă, prin revelaţia naturală, spre contemplaţia naturală şi cunoaşterea Lui. Spre exemplu, fiecare răsărit de soare este o nouă deschidere a Bibliei creaţiei, înaintea ochilor noştri duhovniceşti, pentru a contempla raţiunile divine din minunile făpturilor, pe care le întâlnim şi le descoperim dincolo de coaja lumii. Zborul unui fluture nu este altceva decât un verset din această Biblie a lumii sau a creaţiei. La fel, fiecărui cuvânt auzit, rostit sau scris, îi dăm sens, consistenţă şi semnificaţie, legându-l de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele limbii sunt ferestre şi seminţe ale Cuvântului sau Logosului.
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în raţiunile din făpturi şi în Scripturi
După cum Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în raţiunile creaţiei din făpturi, în raţiunile revelaţiei prin Scripturi şi în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, tot aşa, prin Pogorârea Duhului Sfânt, Cuvântul "se întrupează" în cuvintele tuturor limbilor pământului, unindu-le, unificându-le şi sfinţindu-le pentru a fi purtătoare şi mărturisitoare ale revelaţiei Cuvântului, "până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1,8). Cuvintele limbii sunt candele ale Cuvântului.
Revelaţia naturală este continuă şi prezentă, pe când revelaţia supranaturală este fulgurantă, trecută sau biblică şi viitoare sau eshatologică. În faţa revelaţiei naturale suntem cuprinşi de o continuă mirare şi minunare, iar înaintea revelaţiei supranaturale suntem stăpâniţi de uimire şi cutremurare. Prin revelaţie înţelegem că existenţa nu este altceva decât esenţa în prelungire nesfârşită, în care cauza este prezentă în efect iar efectul conţinut în cauză, Dumnezeu fiind cauza, iar lumea şi omul fiind efectul. Efectul revelează cauza, iar cauza se descoperă în efect, cauza fiind rădăcina, iar efectul fiind ramura cu floare şi rod.
Prin revelaţia dumnezeiască se descoperă neîncetat "Viţa cea adevărată"
"Un frate era la Chilii şi la atâta smerenie a ajuns, încât acesta se ruga totdeauna: Doamne, trimite-mi trăsnet, căci fiind sănătos nu Te ascult" (Pateric XX,38) - trăsnetul sau tunetul nefiind altceva decât ecoul înfricoşător al fulgerului revelaţiei dumnezeieşti. Tunetul este semnul revelaţiei naturale iar fulgerul este icoana revelaţiei supranaturale, pentru că, neurmărind niciodată o linie dreaptă, forma fulgerului este rădăcina de foc a adevărului descoperit. Prin revelaţia dumnezeiască, "Viţa cea adevărată" se descoperă neîncetat mlădiţei celei neroditoare, aruncată afară şi uscată (Ioan 15,6) pentru a o învia şi a aduce rod prin izvoarele umilinţei care sunt: conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, preaînalta smerită-cugetare (sfântul Ioan Scărarul) şi cugetarea la moarte, Judecată şi veşnicie. Atunci şi astfel profilul spiritual al omului în Hristos se dăltuieşte şi se sculptează prin Duhul Sfânt, în metafora capitelului antic - doric, ionic şi corintic - prin curăţire, iluminare şi desăvârşire.
Dogmatica este Rugul Aprins al teologiei de la care se aprind, se încălzesc, se luminează şi prin care se transfigurează toate celelalte discipline teologice ale "ştiinţei sfinţilor", pentru că din Rugul Aprins al dogmaticii ne vorbeşte însuşi Dumnezeu, "Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine", Prea Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh Mântuitorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin dogmele revelate, inspirate, formulate, apărate şi tâlcuite de către Duhul Sfânt prin prooroci, apostoli şi sfinţii Părinţi ai Bisericii. Înaintea rugului aprins al Dogmaticii, care "arde şi nu se mistuieşte", ne lepădăm încălţămintea din picioare căzând cu faţa la pământ "căci sfânt este" Crezul de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon, şi iarăşi de două ori de la Constantinopol şi încă o dată de la Niceea. Rugul Aprins al Dogmaticii este aprins de energiile divine necreate teologhisite de către sfântul Grigorie Palama şi dogmatizate de către Biserică în vremea sa. Rugul Aprins al Dogmaticii luminează răsăritul protologiei şi asfinţitul eshatologiei, zorii triadologiei şi cosmologiei şi dimineaţa antropologiei şi hristologiei, sporind dogoarea pnevmatologiei şi zăduful ecclesiologiei, prin roua soteriologiei şi harul misteriologiei, sub aripile cerului înstelat al anghelologiei în glasul trâmbiţelor eshatologiei. Rugul Aprins al Dogmaticii transfigurează studiile biblice şi preschimbă apa în vinul studiilor istorice, rourează celelalte discipline sistematice şi pogoară limbi de foc peste ştiinţele liturgice, omiletice şi practice.
Rugul Aprins al Dogmaticii arde sub curcubeul revelaţiei, fiind umbrit de norul Duhului. Rugul Aprins al Dogmaticii are ca vatră gnoseologia, iar ca jar contemplaţia. Stâlpul de foc este Întruparea, iar pogorârea focului din cer pe Carmel este Cincizecimea. Rugul Aprins al Dogmaticii transfigurează Taborul hristologiei în lumina Învierii, cutremură cosmologia din temelii, dă piatra la o parte de deasupra antropologiei desăvârşind-o prin îndumnezeire şi trece prin uşile cele încuiate ale eshatologiei. Rugul Aprins al Dogmaticii îşi adânceşte rădăcina de foc până "întru cele mai de jos ale pământului" prin Pogorârea la iad şi îşi înalţă ramurile de lumină dumnezeiască până de-a dreapta Tatălui, prin Înviere şi Înălţarea la cer. Rugul Aprins al Dogmaticii călătoreşte împreună spre Emaus cu ecclesiologia şi converteşte teologia istoriei pe drumul Damascului. Rugul Aprins al Dogmaticii ascunde întru sine şi revelează fulgerul Parusiei. Rugul Aprins al Dogmaticii este deopotrivă stâlp de foc hristologic, car de foc profetic şi limbi de foc ale Duhului împărtăşite Sfinţilor Apostoli. Rugul de foc al Dogmaticii este mană de Sinai, adiere blândă şi liniştiată de Horeb, rouă cerească din cuptorul Babilonului, cutremurare şi străluminare de Tabor, Euharistie de la Cina cea de Taină, fagur de miere din seara Învierii şi răpire la al treilea cer.
Arătările lui Dumnezeu în timp
Acestea sunt conţinutul şi obiectul Dogmaticii. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt marile evenimente şi momente din istoria revelaţiei dumnezeieşti şi a mântuirii omului, adică: Creaţia, Providenţa, Întruparea soteriologică, Transfigurarea ecclesiologică şi Îndumnezeirea eshatologică. Paşii revelaţiei sunt făcuţi prin Enoh şi Noe, Avraam, Isaac şi Iacob, Iosif, Moise şi Iosua, Samuel, David şi Solomon, profeţii mari şi mici, Sfântul prooroc Ilie şi Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii apostoli şi evanghelişti, Sfântul apostol Pavel şi Sfântul apostol şi evanghelist Ioan prin revelaţia Apocalipsei. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului înseamnă teofanii, epifanii şi anghelofanii. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului înseamnă şi prezenţa lui Dumnezeu în toate momentele şi răscrucile istoriei lumii, ca şi în toate amănuntele vieţii omului, precum şi lucrarea Lui neîncetată şi providenţială în lume, istorie şi Biserică. Ferestre ale timpului sunt Araratul şi Mamvri, Moria şi Betel, Sinai şi Horeb, Carmel şi râul Chebar, Betleemul şi Iordanul, Taborul şi Golgota, Emausul şi muntele Măslinilor, poarta Damascului şi insula Patmos. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt dovezi ale revelaţiei, temeiuri ale contemplaţiei şi prilejuri ale cunoaşterii Lui, prin harul şi darul Duhului Sfânt. Întreaga teologie şi teologhisire nu se întemeiază pe altceva decât pe aceste arătări ale lui Dumnezeu prin ferestrele timpului, cuprinse şi păstrate în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt priviri ale veşniciei în timp şi ale vremii spre veşnicie, de la fereastra corabiei lui Noe, ca icoană a corabiei Bisericii, şi de la fereastra casei proorocului Daniel din Babilon, ca imagine a ferestrei lumii, deschisă înspre Ierusalimul cel de sus.
Centrul, esenţa şi sensul Revelaţiei: Iisus Hristos
"După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El Însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mai deosebit decât ei" (Evrei 1,1-4). Revelaţia sau descoperirea dumnezeiască, străjuită de patriarhi şi prooroci pe de o parte şi de apostoli şi de evanghelişti pe de altă parte, are în centrul ei pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14,6), care "ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evrei 13,8).
El este centrul revelaţiei dumnezeieşti, El este esenţa ei, El este sensul şi mesajul ei, atât ca Persoană divino-umană, cât şi ca lucrare şi slujire profetică, arhierească şi împărătească, care se continuă în lume, în şi de către Biserică, prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos este centrul revelaţiei dumnezeieşti, pentru că toate cuvintele, viziunile şi descoperirile de dinainte de El şi de după El, converg spre El şi pleacă de la El, Logosul dumnezeiesc întrupat (Ioan 1,14) şi "Soarele dreptăţii" (Maleahi 3,20). Pe El, precum nişte raze, patriarhii L-au dorit, regii L-au aşteptat, profeţii L-au proorocit, apostolii L-au mărturisit şi evangheliştii L-au descoperit lumii întregi. Hristos este aşteptarea patriarhilor, împlinirea Legii, tăria judecătorilor, adeverirea proorocilor, domnia regilor, vestirea evangheliştilor, propovăduirea apostolilor, teologhisirea Părinţilor. Iisus Hristos este esenţa revelaţiei dumnezeieşti, pentru că El a zis: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24,35) şi pentru că despre El s-a zis pe drept cuvânt, că "niciodată n-a vorbit un om, ca Omul acesta" (Ioan 7,46). Iisus Hristos este sensul, conţinutul şi mesajul revelaţiei dumnezeieşti. "Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6,63).
Iisus Hristos, răscrucea istoriei
El este Calea revelaţiei dumnezeieşti, El este Adevărul revelaţiei, El este Viaţa revelaţiei, a lumii şi a omului. "Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27). "Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea Care se pogoară din cer şi Care dă viaţă lumii" (Ioan 6,33), şi: "Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10,10).
Iisus Hristos este răscrucea istoriei, "lumina oamenilor" (Ioan 1,4) şi "Lumina lumii" (Ioan 8,12), "Cartea vieţii" (Apocalipsă 20,12) şi "Evanghelia veşnică" a revelaţiei (Apocalipsă 14,6), Pantocratorul şi "Uşa" descoperirii celei dumnezeieşti (cf. Ioan 10,9), Izvorul şi Apa cea vie (Ioan 4,10), Pâinea cea vie (Ioan 6,48) şi Mana cea ascunsă (Apocalipsă 2,17), axa lumii şi a existenţei. De aceea, meditând asupra revelaţiei dumnezeieşti care "de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge" (cf. Ioan 13,3), răspundem şi noi Mântuitorului Hristos, prin cuvintele Sfântului apostol Petru: "Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6,68), "pentru că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4), prin Iisus Hristos - centrul, esenţa şi sensul Revelaţiei. Pentru aceasta spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Dintre toate tainele dumnezeieşti, taina lui Hristos este cea mai tainică" (Ambigua 42).
Revelaţia dumnezeiască este precum "o vedenie de noapte" (Daniel 2,19; 7,13), o străfulgerare şi străluminare cerească în noaptea existenţei umane. Astfel, putem spune că antropologia se izbăveşte prin hristologie, se mântuieşte prin soteriologie, se sfinţeşte prin aghiologie şi se transfigurează prin pnevmatologie, desăvârşindu-se în eshatologie. Hristologia se întemeiază în triadologie şi se continuă prin pnevmatologie. Cosmologia se începe prin protologie, se încorporează în ecclesiologie şi se transfigurează prin eshatologie. Anghelologia este trimisă în lume de către teologie şi este receptată de antropologie, însoţind hristologia la Parusie. Ecclesiologia îşi are temelia în hristologie, atârnând de candelabrul pnevmatologiei. Eshatologia este suprema arătare a triadologiei, a doua venire a hristologiei, învierea antropologiei, transfigurarea cosmologiei, împlinirea pnevmatologiei şi judecata istoriei la cea din urmă descoperire a revelaţiei. Gnoseologia se hrăneşte cu mana teologhisirii, se împărtăşeşte cu pâinea hristologiei şi se cuminecă cu euharistia teologiei, din potirul pnevmatologiei, viind în contemplaţia triadologiei, pe vecii vecilor în eshatologie, "căci aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis." (Ioan 17,3)
