Două sute de ani de la Reforma muzicii bizantine

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la Reforma din anul 1814, atunci când a avut loc sistematizarea şi simplificarea sistemului de notaţie bizantină concretizată printr-o „lege“ muzicală a celor trei dascăli ai „musichiei“: Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul şi Hurmuz Hartofilax. 

Secolul al XVIII-lea, care se va constitui într-o veritabilă punte către momentul 1814, va reprezenta un moment de deosebit de important în dezvoltarea grafiei muzicale bizantine, întrucât asigură, prin reprezentanţii săi, clasicitatea creaţiilor şi transmiterea stilului calofonic.

Din punct de vedere tehnic, precum spune şi Konstantinos Fotopoulos, odată cu introducerea Noii Metode, cei trei dascăli au reuşit să redea destul de fidel vechea notaţie, şi să conserve bogata tradiţie a muzicii noastre psaltice într-un mod în care poate fi înţeleasă şi de omul contemporan.

„Noua Sistimă“ a fost acceptată şi de cei mai riguroşi păstrători ai tradiţiei şi ea s-a impus, doar dacă ne gândim la faptul că, pentru această reformă, cei trei dascăli au fost numiţi „binefăcători ai naţiunii“.

Reforma hrisantică s-a dovedit a fi un bun prilej spre a se definitiva amplul proces de „românire“ a cântărilor bisericeşti, după cum spunea unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai muzicii bisericeşti româneşti, Anton Pann.

Aspecte ale structurii

Una din modificările importante era descrierea scărilor muzicale pornind de la împărţirea octavei într-un număr egal de secţiuni. Teoria modernă a muzicii europene prezintă octava ca „intervalul principal de măsurare a spaţiului sonor“. Etnomuzicologii ne încredinţează că unele popoare au muzici în care rolul octavei perfecte este secundar. Astfel, scările se grupează în două mari categorii: după gen („neam“) şi după structură („aşăzare“). Sunt trei genuri: diatonic, cromatic şi enarmonic („diatonicesc“, „hromaticesc“ şi „armonicesc“).

Genul diatonic cuprinde scări formate numai din tonuri, cel cromatic scări ce au în compunere şi jumătăţi de ton, iar cel enarmonic scări ce conţin şi sferturi de ton. Tonurile sunt de trei feluri: ton mare - 12 secţiuni („trepte“) -, ton mic - 9 secţiuni - şi ton mai mic - 7 secţiuni.

Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice - mai ales a celor cheironomice - în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale şi în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci şi în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii“ preiau masiv creaţiile lui Petru Lampadarie, dar şi ale altora, pe care le trec în noul sistem de notaţie.

Receptarea Reformei în Transilvania

În Transilvania, reforma hrisantică a fost introdusă mai târziu, numai în unele zone geografice, dar nu şi în Banat. În studiile sale de bizantinologie, Gheorghe Ciobanu, afirmă că asemenea tuturor popoarelor ortodoxe „românii din zona intracarpatică au folosit şi folosesc o muzică de origine bizantină“.

Originea şi vechimea muzicii bisericeşti din Transilvania şi Banat sunt clare, iar odată cu desfiinţarea mănăstirilor ortodoxe, a şcolilor de psaltichie şi transmiterea cântărilor bisericeşti pe cale orală, evoluţia ei a avut o altă traiectorie soldată cu formarea următoarelor variante: Banat, Arad, Oradea - mai apropiate de muzica sârbească -, Sibiu şi Blaj.

Cântarea bisericească de la Sibiu are unele puncte comune cu cea din Ţara Românească, dar şi cu cea din Banat şi Arad. Cum afirmă cercetătorii în domeniu, tipăriturile lui Macarie Ieromonahul şi Anton Pann, care au circulat în zonă, au avut o contribuţie esenţială la conservarea melosului psaltic în muzica bisericească din Transilvania.

Pentru spaţiul românesc, reforma hrisantică nu înseamnă numai simplificarea notaţiei vechilor cântări bisericeşti, ci şi desăvârşirea procesului de românire a muzicii bizantine, în sensul apropierii melosului de sufletul şi simţirea omului din popor.

Ieromonahul Macarie şi Anton Pann, sunt personalităţile care au sincronizat reformarea muzicii bizantine cu procesul de românire evidenţiat de apariţia lucrării lui Filothei sin Agăi Jipei, „Psaltichia rumânească“, din 1713.