Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Între tradiție și modernitate. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 150 de ani de la înființare

Între tradiție și modernitate. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 150 de ani de la înființare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhim. Policarp Chiţulescu - 01 Noiembrie 2023

Împlinirea unui secol și jumătate de la înființarea Sfântului Sinod, organismul central de păstorire a Bisericii Ortodoxe Române, prilejuiește o succintă reconstituire a pașilor făcuți în acest scop, demers realizat nu fără impasuri, piedici sau provocări. Organizarea bisericească din Țările Române a fost statornică și trainică, după modelul impus de Imperiul Bizantin. Înființarea mitropoliilor din Țara Românească și Moldova a reprezentat o mai clară conturare a vieții religioase a românilor care urmărea noile realități statale din ținuturile românești.

Directa subordonare canonică a mitropoliilor din Ță­rile Române față de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a generat o bună relație și un impresionant transfer cultural și spiritual între lumea bizantină și cea românească, modelul bizantin fiind preluat în gândirea și activitatea voievozilor români, inclusiv după cucerirea în 1453, de către otomani, a Imperiului Bizantin, cel mai longeviv și mai plin de strălucire imperiu din istorie. Dacă la început numărul eparhiilor din Țara Românească, Moldova și Transilvania era redus, acesta a început să crească ca urmare a noilor rea­lități politice tra­versate de ceea ce va deveni într-un final statul denu­mit România.

Mergând mai aproape de momentul înființării în 1873 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trebuie să precizăm că marile transformări sociale de la mijlocul secolului al XIX-lea soldate cu Congresul de la Paris (1856), Convenția și Conferința de la Paris (1858) au făcut propice terenul mult-doritei Uniri a Principatelor Române (1859). Aceste noi realități au adus o viziune nouă asupra relației Statului cu Biserica Ortodoxă Română, aceasta din urmă fiind o puternică susțină­toa­re a Unirii Principatelor. Noul Stat modern intitulat România a fost secondat de o nouă organizare a Bisericii Române, respectiv de constituirea Sfântului Sinod, reprezentând adunarea tuturor ierarhilor din cele două Principate Române într-un singur for eclesiastic cu rol decizional la nivel național.

Îndată după Unirea Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1859 chiar lângă catedrala Mitropo­liei Ungrovlahiei, eveniment la realizarea căruia Biserica Ortodoxă Română a avut o majoră contribuție, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și guvernul său au încercat să preia controlul Bisericii printr-o serie de măsuri ale căror repercusiuni sunt vizibile și astăzi. După confiscarea tipografiilor mitropolitane de la Iași (1859) și București (1860) care tipăreau cărțile bisericești, s-a trecut la desființarea schiturilor și mănăstirilor (1860, 1864), simultan cu preluarea tuturor bunurilor bisericești mobile și imobile (1863-1864), urmând reducerea numărului de parohii și lăsând plata preoților pe seama comunelor (primăriilor), interzicându-se intrarea tinerilor în viața monahală și transformându-se multe lăcașuri eclesiastice în instituții im­provizate (cazărmi, ospicii, orfeli­nate, școli) care au condus la ruinarea multor monumente (1864); acestora le-au urmat desființarea și controlul școlilor bisericești de către Stat. Dar măsura care a tulburat cel mai mult activitatea Bisericii Ortodoxe Române a reprezentat-o Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române (emis la 6 decembrie 1864) care prevedea formarea unui așa-zis sinod mixt (alcătuit din clerici și laici) convocat și con­trolat de ministrul cultelor. Acest organism nou avea să preia lo­cul episcopilor eparhioți. Acum, nici o hotărâre chiriarhală nu avea valabilitate fără aprobarea ministrului cultelor. Vârful acestei uzurpări a autorității chiriarhale l-au con­stituit alte două inițiative legisla­tive: legea care declara în mod arbitrar, fără consens eclesiastic, Biserica Ortodoxă Română autocefală (20 ian. 1865), fapt care a produs separarea și izolarea Bisericii Române de Patriarhia Ecumenică și de celelalte Patriarhii Apostolice. Câteva luni mai târziu a urmat Legea pentru numirea episcopilor și mitropoliților, votată de Cameră la 20 ianuarie 1865, de Senat la 5 februarie 1865 și aprobată de principele Cuza, abia după câteva luni de șovăire, în luna mai 1865 (fapt criticat dur de istoricul Nicolae Iorga în 1909 când s-a votat încă o lege la fel de abuzivă). Prin acest gest abuziv și de gravă intruziune în viața Bisericii, ierarhii erau numiți direct de către domn/ guvern. Această nouă realitate a fost anunțată Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol de care depindeam canonic; aceasta, la aflarea acestui gest necanonic, a rupt legăturile cu episcopii români, acum deveniți necanonici. Ierarhii care nu au vrut să recunoască aceste legi anticanonice și au format o disidență foarte activă au fost: frații Neofit și Filaret Scriban, Iosif Bobulescu și Ioanichie Evantias. Acest sinod prevăzut de Legea din 1865 a avut o funcțio­nali­ta­te redusă, întrunindu-se numai de câteva ori. În sfârșit, venirea la câr­ma României a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a adus speranța unei îmbunătățiri a vie­ții bisericești. În 1871, Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei alcătuieș­te o lungă scrisoare adresată princi­pelui Carol I în care a arătat situația precară spirituală, administrativă și financiară a Bisericii Ortodoxe Ro­mâne ajunsă în situația de a avea școlile bisericești închise, mănăstirile pustiite și fără putința de a-și alege propriii ierarhi (scrisoarea amintită alături de cele prezentate mai sus au fost publicate în baza a numeroa­se documente de arhivă de către subsemnatul în cartea Viața monahală din Țara Românească la mijlocul secolului al XIX-lea, Ed. Cuvântul Vieții a Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 2022).

Astfel, demersul Mitropolitului- pri­mat Nifon nu a rămas fără ecou. În anul 1872 a fost emisă Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, votată de Camera Deputaților în data de 4 decembrie 1872, de Senat la 11 decembrie 1872 și aprobată de Principele Carol la 14 decembrie același an. Legea prevedea în primul rând ca ierarhii să nu mai fie numiți de guvern, ci să fie aleși de membrii Sfântului Sinod (mitropoliții și episcopii eparhioți), arhiereii titulari (adică acei ierarhi fără eparhii care purtau titluri onorifice acordate de Patriarhia Ecumenică pentru eparhii demult dispărute) și deputații și senatorii ortodocși. Din 1909, la colegiul elector se adăugau membrii Consistoriului Superior Bisericesc. După cum ușor se observă, factorul bisericesc episcopal se afla în minoritate în alegerea ierarhilor, față de ceilalți membri electori. De acum, ierarhi nu puteau deveni decât membri din clerul român, fii de părinți români, născuți în Principatul României, nu naturalizați, vârsta canonică fiind de cel puțin 40 de ani, iar peste 20 de ani de la promulgarea legii avea să reprezinte o condiție la accederea la episcopat și deținerea unei licențe sau a unui doctorat în teologie ortodoxă. Toți ierarhii aleși erau întăriți de domnitor, prin ministrul cultelor. Sfântul Sinod avea să fie alcătuit din cei doi mitropoliți (de la Bucu­rești și Iași), șase episcopi eparhioți (termenul de episcop definea un ierarh cu eparhie) și toți arhiereii titulari (adică ierarhii care aveau titluri simbolice, ale unor eparhii răsăritene dispărute). Con­diția era ca Sinodul să nu fie compus din mai puțin de douăsprezece persoane. Tot acum, mitropolitul de la București (Nifon Rusailă) devenea mitropolit- pri­mat, fapt care l-a supărat pe Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, diferend rezolvat în iunie 1873 după anumite schimburi de scrisori. Ministrul cultelor asista la ședințele Sinodului, el având numai rol consultativ. Întrunirile Sinodului aveau a se face de două ori pe an, primăvara și toamna, însă de notat că o sesiune dura uneori mai multe luni, ceea ce a pus pe termen lung problema găzduirii ierarhilor în Capitală. Tot acum se stabileau eparhiile, reședințele acestora și tit­lurile arhiereilor locotenenți (vicari) pentru fiecare dintre ele. Dacă în chestiunile financiare ierarhii depindeau în continuare de bugetul de la Stat, în problemele organizatorice interne, ca numirea protoiereilor și a egumenilor, ierarhii dispuneau singuri, fără nici un amestec al puterii laice, această precizare din lege făcând, desigur, aluzie la abuzurile vechii legi sinodale din 1865. Desigur, am observat din titlul Legii din 1872 că Biserica Ortodoxă Română este numită Autocefală, așa considerând-o numai Statul Român, în timp ce de facto, acest statut a fost dobândit abia în anul 1885.

Prima ședință a Sfântului Sinod a avut loc în data de 1 mai 1873 sub președinția Mitropolitului-primat Nifon Rusailă. Din acest motiv, sigiliul Sfântului Sinod avea să poarte anul 1873 ca an de înființare, prima sa ședință reprezentând de fapt prima sa activitate. La întrunirea de la 1 mai 1873 prima activitate a constituit-o alegerea a trei ierarhi în persoana lui Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, Ghenadie Țeposu (fost Episcop al Ar­ge­­­șului) și Iosif Naniescu al Argeșu­lui pentru alcătuirea Regulamentului de funcțio­nare a Sf. Sinod, elaborat și prezentat de aceștia în răstimp de numai două zile, la șe­din­ța din 3 mai 1873, fiind supus dezbaterii ministrului cul­telor. Sfân­tul Sinod nu a putut fi complet deoarece, ironia sorții, Mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu era ocupat chiar cu înmormântarea rămă­și­țelor pă­mân­tești ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza aduse din Heidelberg la Ruginoasa.

Primii membri ai Sfântului Sinod au fost: mitropoliții Nifon Rusailă al Ungrovlahiei și Calinic Miclescu al Moldovei, Atanasie Stoenescu al Râmnicului, Iosif Naniescu al Arge­șu­lui, Inochentie Chițulescu al Buzăului, Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, Iosif Gheorghian al Hușilor (secretar al Sf. Sinod), Isaia Vicol al Romanului. Tot din Sinod făceau parte și vicarii: Ieronim Sevastias și Ioanichie Evantias (Mitropolia Ungrovlahiei), Chesarie Sinadon (la Mitropolia Moldovei), Ieremia Dârțu (Dunărea de Jos), Policarp Popescu (la Huși), Calist Stratonichias Băcăuanul (la Roman), Ghenadie Țeposu (fără eparhie), Neofit Scriban de Edessa (aflat la Burdujeni, în jud. Suceava) și Iosif Bobulescu (aflat la Iași). La început, com­ponența Sinodului s-a schimbat mai des, în special în pri­vința arhie­reilor onorifici și a vicarilor, deoarece unii dintre ei, fiind bolnavi și înaintați în vârstă, au fost înlocuiți. Ierarhii, membri ai Sf. Sinod, primeau indem­nizație, decontându-li-se cheltuielile efectuate cu cazarea și deplasarea la București pentru ședințe.

În discursul ținut la prima șe­dință a Sfântului Sinod Mitropolitul-primat Nifon Rusailă a amintit nenumăratele persecuții prin care a trecut Biserica lui Hristos în general, subliniind că toți vrăjmașii Bisericii au fost pedepsiți și că, în sfârșit, Biserica Română era rechemată la drepturile sale, aducân­du-se totodată mulțumiri domnitorului Carol I care a protejat Biserica, (mulțumiri) Ță­rii Sale și pentru care (țară) Pro­vi­dența lui Dumnezeu a binevoit, ca în timpul domniei Sale, să se ridice Biserica Română la demnitatea ei legitimă și să-și reia splendoarea stră­bună... Între nenumăratele prio­rități stabilite, Sfântul Sinod avea în vedere realizarea de regulamente privind administrația bisericească eparhială, mănăstirile și parohiile, reînfiin­țarea unor tipografii bise­ri­cești, tipărirea cărților de cult și a unei reviste a Sf. Sinod (primul număr din revista Sf. Sinod intitulată Biserica Ortodoxă Română a apărut la 1 oct. 1874), școlile bisericești, stu­diul religiei în școli, statutul profesorilor de religie, salarizarea personalului clerical, obligativitatea participării tinerilor la cel puțin două împărtă­șiri pe an, de Paști și de Crăciun etc. Întotdeauna ședințele Sf. Sinod se deschideau prin slujba sfin­țirii apei și a Te Deum-ului săvârșite, de obicei, de vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, în prezența tuturor mem­brilor Sf. Sinod.

Legea sinodală din 1872 prevedea ca pe lângă Cancelaria Sfântului Sinod să se formeze şi o bibliotecă a Sfân­tului Sinod. Primul director al Cancelariei Sf. Sinod a fost Dumitru Brăescu. Având în vedere că primele acte elaborate de către Sfântul Sinod erau trimise în original, conform legii, Ministerului Cultelor (din al cărui fond le-am și consultat), Sf. Sinod a cerut ca actele originale pe care le emite să rămână în arhiva Sf. Sinod, iar copiile să fie trimise la minister, fapt realizat ulterior.

Sfântul Sinod nu a avut un sediu propriu pentru aproape o jumătate de secol. La început, ședințele sale se desfășurau în clădirea Adunării De­putaților (de exemplu în 1893), reconstruită în 1908 (azi Palatul Patriarhiei); Sinodul a rezidat mai mulți ani în casele Bisericii „Sf. Dumitru“ (Poștă), metocul Episcopiei Buzăului, clădirile fiind demolate în 1900 pentru trasarea unei noi străzi lângă noul Palat al Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie a României). De aici, sediul s-a fixat temporar în casele închiriate de la Emanuel Lahovary (directorul ziarului „Indépendence Roumaine“, cenzor al Băncii Naționale și deputat) situate pe strada Sfinții Apostoli, colț cu Sa­pienței.

În anul 1909 un mare incendiu a distrus o parte din arhiva şi biblioteca Sfântului Sinod. Pentru buna desfăşurare a şedinţelor de lucru şi a activităţilor Sf. Sinod, la solicitarea Bisericii Ortodoxe Române, Ministerul Cultelor şi Ins­trucţiunii Publice a construit între anii 1910-1912, la Mănăstirea Antim, Palatul Sfântului Sinod proiectat de arhitectul N.C. Mihăescu, un discipol al renumitului arhitect Petre Antonescu; clădirea a fost inau­gurată în data de 10 octombrie 1912. La acest moment festiv, Mitropolitul-primat Conon Arămescu- Donici a amintit în cuvântarea sa şi faptul că Sf. Sinod avea, în sfârşit, un local nou unde, pe lângă spaţiul de lucru (birouri, săli de ședințe), putea să-şi aşeze arhiva şi bogata bibliotecă. Cu timpul, mai ales după ce Patriarhul Miron Cristea a lărgit în 1933 Reședința patriarhală, Sfântul Sinod s-a întrunit în sala Tronului din incinta acesteia. Cu toate acestea, spațiile din Palatul Sf. Sinod au continuat să fie utilizate de ierarhi și de Cancelaria Sf. Sinod. Din 1912, în Palatul Sf. Sinod de la Mănăstirea Antim se păstrează sigiliul și Condica Sfântului Sinod, actele originale pe pergament privind recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) și tomosul de ridicare a Bisericii noastre la rang de Patriarhie (1925). Tot aici sunt tezaurizate Condica de evenimente a Bisericii Ortodoxe Române, tomosurile sinodale emise cu diferite prilejuri aniversare sau la canonizări de sfinți, fototeca, biblioteca și arhiva Sf. Sinod. Unii mitropoliți și episcopi au considerat firesc să lase Bisericii (respectiv Bibliotecii Sf. Sinod) cărțile, manuscrisele și alte bunuri, între aceștia îi regăsim pe toți patriarhii, pe mitropoliții-pri­mați Nifon Rusailă, Calinic Miclescu și Conon Arămescu-Donici, episcopul Sofronie Vulpescu etc.), în timp ce alții le-au dăruit Academiei Române (Dionisie Romano, Melchisedec Ște­fă­nescu, Iosif Naniescu etc).

Un eveniment remarcabil din via­ța Bisericii Ortodoxe Române a fost sfințirea Sfântului și Marelui Mir pentru întâia oară, la 25 martie 1882, deci înainte de recunoașterea Autocefaliei. Inițial, toate discursu­rile de deschidere a ședințelor Sf. Si­nod, precum și regulamentele elaborate de acesta se publicau în Monitorul Oficial, apoi și în Biserica Orto­doxă Română, revista Sf. Sinod. Modelul impus de Cuza a continuat și în timpul principelui, devenit regele Carol I, astfel că mai multe ini­țiative legislative ale Statului au umbrit în continuare autoritatea Sf. Sinod, îngreuindu-i mult activitatea; amintim aici numai legile din 1893, 1902, 1909 cu numeroase amendamente în 1910, 1911, 1914 acestea pro­vocând demi­siile unor mitropoliți-primați și multă tulburare în viața bisericească.

În data de 18/31 dec. 1918 Mitro­politul Miron Cristea a fost ales Mitropolit-primat al României întregite, acum alăturându-se Sinodului și Mitropolitul Ardealului, iar la 17/30 decembrie 1919 a avut loc prima ședință a Sfântului Sinod din România Mare care și-a organizat activitatea în baza Statutului șagu­nian.

Lupta Sfântului Sinod pentru a-și câștiga autonomia a continuat până la căderea regimului comunist petrecută în decembrie 1989; începând cu acest moment, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu și, în prezent, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel au contribuit major la realizarea pe baze canonice a unui nou Statut de organizare și funcțio­nare atât a Sf. Sinod, cât și a întregii activități a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta reprezentând o autentică expresie a libertății, demni­tății și responsabilității pe care o are întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Sinod  -   Revista BOR  -   Biserica Ortodoxa Romana  -   aniversare