Războaiele sunt cea mai neagră amintire a celor care le-au prins și spaima celor care au auzit de ele. Înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, părintele profesor Dumitru Stăniloae publica pe o pagină din „Telegraful român”, numărul 43 din 1938, articolul „Pentru apărarea țării”, din care este bine de reținut: „Vor fi războaie pentru că vor fi păcate. Desăvârșirea deplină și a tuturor nu se realizează pe lumea aceasta. Și precum siguranța că vor fi păcate nu echivalează pentru creștinism cu o împăcare cu ele sau cu o încetare a luptei contra lor, dar, în orice caz, ea impune anumite măsuri de precauție împotriva efectelor prea stricăcioase ale lor, la fel siguranța că vor fi războaie nu însemnează o împăcare cu ele, o justificare a lor, dar, pe lângă propovăduirea contra lor, creștinismul trebuie să admită luarea de măsuri de precauție contra lor”.
Și pentru noi, majoritatea celor care citim aceste rânduri, războiul înseamnă spaimă. Nu prețuim vremea de pace care ni s-a dat pentru a dobândi adevărata pace și trăim ca în vreme de război: război cu noi înșine, cu cei de lângă noi și, mai grav, în război cu Dumnezeu. Așadar, este vorba despre Al Doilea Război Mondial, care a început oficial în data de 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. Nu trebuie însă neglijat actul semnat cu doar o săptămână înainte, la data de 23 august 1939, anume Tratatul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, atunci când negocierile au fost conduse de Stalin.
Fără a ne propune să facem o istorisire a evenimentelor cunoscute din timpul acestui război, știm că armata română intră în război de partea Axei, având ca țintă eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, ceea ce reușește în vara lui 1941, mai exact să ajungă până la Nistru. Au urmat marile bătălii de la Stalingrad, Stepa Calmucă și Cotul Donului, cu pierderi imense de vieți omenești. Mii de soldați români, după ce au scăpat de urgia morții de la Cotul Donului, și-au găsit sfârșitul în Nistru, deoarece în ziua de 20 martie 1944 nemții au aruncat în aer podul de la Moghilev. Și încet-încet ajungem pe plaiuri nemțene, acasă la noi. Comandorul Gheorghe Vartic, în articolul „Vara anului 1944 pe dealul Căprăriei” publicat în numărul 2 al revistei „România eroică”, redă situația frontului din zona Neamțului unde este menționată și Valea Culeșa. Se spune că au murit pe aceste locuri 14.000 de soldați români și sovietici la un loc. Soldații care mor la datorie sunt eroi ai neamului, veșnic, asta se întâmplă la toate popoarele și este bine că toată lumea consideră în unanimitate că eroii trebuie cinstiți.
În perioada 1942-1944, vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, din Neamț până la Odessa, participând, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Într-unul din cuvintele sale de învățătură, ne relatează situația de pe front din anul 1944: „V-am mai spus și în alte rânduri că am fost trimis preot pe acest front, unde încercam să îmbărbătez sufletește tinerii aceia care luptau cu un inamic mult mai puternic și înfiorător. În războiul din 1944 care s-a desfășurat în zona aceasta a Răsăritului, când au venit rușii în regiunile acestea, s-au izbit de Carpați și de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid de apărare, ei nefiind obișnuiți deloc să ducă război în pădure. Erau obișnuiți mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de stepă. Când au dat de Carpați, s-au oprit până în momentul 23 august. N-au mai mișcat deloc din Munții Neamțului. Au mai încercat pe la 15-16 iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistență extraordinar de mare. Au avut niște pagube însemnate și umane, și materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în țara noastră decât în urma trădării de la 23 august”.
În vara anului 1944 și-au pierdut viața 14.000 de soldați și locuitori din zona frontului culmii Pleșului (Târgu Neamț, Răucești, Oglinzi, Valea Culeșei, Poiana Groși, Mănăstirea Neamț, Nemțișor, Lunca-Vânători Neamț). A fost considerată ca fiind una dintre cele mai sângeroase lupte, cu o mare pierdere de război de pe teritoriul României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Mulți au murit arși de vii sau în condiții foarte grele. Mii de oameni fără vină, îngropați în gropi comune. Părintele Iustin îi numea „adevărați mucenici ai lui Dumnezeu”. Tot despre lupta de pe Valea Culeșa, părintele Iustin a descris un moment emoționant: „Înainte de atac am slujit Sfânta Liturghie împreună cu doi preoți militari, acolo pe câmp. Mii de soldați așteptau să meargă la luptă. Am pus vin într-o cristelniță, iar dintr-un colac mare am făcut Sfântul Agneț și astfel i-am împărtășit pe toți. Când au văzut soldații nemți că românii se împărtășesc, au dorit și ei. Însă soldații nemți fiind de altă religie i-am botezat mai întâi cu Agheasmă Mare dintr-o sticlă pe care o aveam, însemnându-i pe frunte, după care i-am împărtășit. Majoritatea dintre ei nu s-au mai întors vii înapoi”.
Ridicarea Monumentului Eroilor de la Nemțișor a fost cea mai fierbinte dorință a părintelui Iustin de a cinsti memoria celor căzuți pe câmpurile de luptă, pentru apărarea țării și credinței noastre strămoșești. Chiar el, cu mâinile sale, a schițat monumentul, a stabilit amplasamentul și a făcut unele demersuri pentru a duce la îndeplinire această lucrare. Dar el a trecut la cele veșnice înainte de a-și vedea visul cu ochii, însă câteva persoane cu suflet mare, iubitori de jertfa eroilor noștri, au hotărât ca prin eforturile lor să fie ridicat acest monument. Părintele Iustin îi numea, așa cum am mai precizat, pe acei soldați români, nemți sau ruși, „adevărați mucenici ai lui Dumnezeu”.
În continuare amintim de monahul Cozma Cora, născut la data de 13 iulie 1921 și care a fost ucenicul arhimandritului Claudiu Derevleanu, prieten al Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Monahul Cozma a fost un mare iubitor de pravilă monahală și un neobosit ascultător al Mănăstirii Neamț la treburile de la stăreție, chelărie și pivniță. Eu l-am cunoscut încă de pe vremea când eram elev la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”. Părintele Cozma povestea fraților și călugărilor mai tineri din Mănăstirea Neamț că în anul 1944 a fost trimis de către stareț împreună cu mai mulți călugări pe front, pentru a aduna trupurile soldaților căzuți, ca apoi să fie înmormântați în cimitirul mănăstirii; soldații răniți erau transportați în satul Nemțișor pentru a fi direcționați mai departe către spitale.
Părintele Cozma ne spunea că priveliștea era îngrozitoare, pădurea era arsă, unii copaci scoși din rădăcini, iar alții căzuți peste trupurile soldaților, din adâncurile văilor se auzeau strigăte disperate după ajutor. Timp de aproape două săptămâni s-au auzit acele vaiuri și glasuri înăbușite după un ajutor. După două săptămâni, spunea părintele Cozma, trupurile celor uciși au intrat în putrefacție, iar toată zona a fost încercuită și izolată de către armată până la terminarea războiului. Abia în anul 1946 a început a se aduna de pe front trupurile soldaților căzuți la datorie. În memoria celor căzuți, în fiecare an de Sfintele Paști părintele Cozma avea obiceiul de a merge în pădure să aprindă lumânări pentru cei ale căror trupuri neștiute or fi rămas acoperite de pământ, iarbă și flori. Acele clipe, imagini și glasuri erau încă vii în sufletul părintelui Cozma.
Chiar și după anul 1990, părintele Cozma continua această frumoasă nevoință. Moldova avea atunci un Mitropolit tânăr, în persoana Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Fiind întrebat de către Preafericirea Sa de ce merge să aprindă lumânări în pădure, părintele Cozma, cu o smerenie aparte, a povestit toate cele câte s-au întâmplat în vara anului 1944 pe aceste locuri. Mai apoi Mitropolitul i-a spus starețului Mănăstirii Neamț ca pe aceste locuri să fie ridicat un schit. Astfel, în anul 1992 a fost pusă piatra de temelie pentru ridicarea Schitului „Sfânta Cruce”, urmând ca în data de 14 septembrie 1997, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei să sfințească noul lăcaș cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”. În anul 2007, schitul a fost ridicat la rang de mănăstire de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Cozma a trecut la cele veșnice în ziua de 29 decembrie 2005.
Trebuie să redăm mai departe și cuvintele profunde ale domnului Vasile Vrânceanu, în vârstă de 85 de ani, din orașul Târgu Neamț, care a fost profesor de istorie, cuvinte adresate mulțimii adunate în fața Monumentului Eroilor din incinta Mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” din satul Poiana, comuna Brusturi, Neamț. El a vorbit astfel: „Monumentele, obeliscurile, plăcile comemorative sau busturile, unele cioplite în piatră, altele turnate în bronz, unele cu înfățișare impunătoare, monumentală, alteori simplă, modestă, înălțate în piețele largi ale orașelor, în centrul satelor și comunelor, la margini de drumuri, la poalele munților, evocă imagini de epopee din trecutul glorios de luptă al poporului român și al oștirii sale. Oprește-te, călătorule, în fața acestor însemne memoriale, borne ale vitejiei omenești și auzi vuietul luptelor. (...)
În aprilie 1944, aveam vreo 10 ani și jumătate când am fost evacuați din Răucești în satul Boboiești, comuna Pipirig, de unde era mama mea. Ca refugiați, am stat în gazdă la moșul Ion Anton și mătușa Ruxanda. Mi-l amintesc pe părintele Tănase, preotul paroh de la Boboiești, pentru care fac acum cruce, cum a îndemnat oamenii în predica de la sfârșitul Sfintei Liturghii: «Oameni buni, fac apel foarte dureros: să nu stați acasă! Să vă gândiți și la cei care zac în pădure, pe fostul câmp de luptă!» M-am rugat de tata pe drumul de la biserică spre casă să mă ia și pe mine. Nu am putut sta acasă, cu noaptea în cap am plecat cu tata și cu moș Ion Pântea, zis Anton. Când am ajuns pe culme, la borta aceea, care știți cum se numește popular, un militar ne-a luat în primire și ne-a învățat ce să facem, repartizându-ne la grupul cutare. Pădurea era plină de cadavre și de părți ale corpului omenesc. Mirosul era de nesuportat. Ni s-a spus că dacă găsim un corp să-l ducem, dar noi copiii nu puteam căra un corp întreg și am fost îndemnați să cărăm dintre copaci și buruieni: mâini, picioare, capete și așa mai departe... Ce era să facem? Am cărat și noi ce era mai ușor. Eram trei copii de toți, din același sat. Dacă găseam o mână, ne dădeam seama după uniformă ce fusese respectivul soldat: român, rus sau neamț. Să ne gândim ce situație era! Luptele au început în luna mai și acum eram în luna august. Ce miros era în pădure! Când am găsit un cadavru cu burta spintecată, am țipat și au venit doi adulți care l-au luat cum au putut și l-au dus la mașină. După-amiază m-am îmbolnăvit și i-am rugat pe tata și pe moșul meu să mă ducă acasă. Rămășițele soldaților morți la datorie au fost duse să fie îngropate, astfel: o parte în satul Nemțișor şi o parte în satul Lunca, comuna Vânători-Neamț, și vreo 200-300 la Mănăstirea Neamț. Au murit peste 14.000 de ostași. Nu mai continui...” Şi astfel, cu vocea tremurândă de plâns și de emoție, a fost nevoit să se oprească, mulțumind celor prezenți în ziua de 16 mai 2018, când la Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci”, de sărbătoarea Înălțării Domnului, s-a oficiat slujba Parastasului pentru Eroi.
Cu siguranță, Sfânta Cruce a fost în inima ostașilor iubitori de Hristos. Pe unii i-a apărat, să se întoarcă teferi acasă și să slăvească până în ceasul morții puterea Sfintei Cruci, iar altora le-a fost scară către Împărăția cerească. Iconomia dumnezeiască noi nu o putem înțelege și ne mai întrebăm omenește de ce unii au murit înainte de vreme. Bunul Dumnezeu să ne întărească credința în viața veșnică întru Domnul nostru Iisus Hristos și să ne gândim adânc la cuvintele pe care Duhul Sfânt le-a insuflat Sfântului Apostol Pavel: „Nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani 14, 7-9).
Protos. Siluan Antoci este stareţul Mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci” din comuna Brusturi, jud. Neamţ
