Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Mihai Eminescu şi limba română ca „tezaur sufletesc” al neamului

Mihai Eminescu şi limba română ca „tezaur sufletesc” al neamului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Irina Bazon - 29 Aug, 2021

Într-o poezie dedicată poetului naţional, Nichita Stănescu afirmă locul lui Eminescu „în sâmburele limbii [române]”, iar Adrian Păunescu scria, într-o altă poezie: „Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”. Se evidenţiază astfel modul cum, prin opera sa literară inegalabilă şi prin eforturile stăruitoare desfăşurate în planul limbii („90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”, remarca Noica), poetul nostru ­naţional este întemeietor de limbă şi cultură românească, însă un făuritor (în sfera cuvântului) „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, un creator şi un artist a cărui creaţie este „sursă de identitate” - aşa definea Horia Bernea creaţia unui artist autentic.

Astfel, a cunoaşte şi a contempla acest tezaur nepreţuit al nostru - opera sa - ca o componentă întemeietoare a „vistieriei” axiologice a ­poporului nostru înseamnă a ne pătrunde de „muzica” limbii române, de frumuseţea, unicitatea şi bogăţia limbii creatorului ca ­„expresie integrală a sufletului românesc” (Iorga), cu alte cuvinte, a ne regăsi pe noi înşine şi a ne recăpăta conştiinţa românească. „Dar o adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui”, scria Eminescu în „Timpul”, 1880. Tot el sublinia că „direcţia serioasă şi cea mai însemnată a literaturii române caută îmbogăţirea limbii nu prin receptarea unor neologisme, fie chiar din limbi înrudite, ci prin folosirea tezaurului lexical păstrat în limba poporului şi în special prin dezvoltarea organică a limbii însăşi” (Mihai Eminescu, „Opere”, XIII).

Aşadar, adevăratul creator facilitează tocmai această regăsire de sine, descoperind şi valorificând ce este mai frumos din „tezaurul sufletesc” al ­neamului său, spre deosebire de mulţi „creatori” de azi, pentru care afirmarea propriului ego şi individualismul reprezintă valori supreme. Pentru aceştia, limba nu înseamnă expresia bogată care dă voce unui preaplin sufletesc într-o sinteză fertilă de originalitate şi etos/fond identitar, ci ei se folosesc de limbă ca de un instrument prin care să redea sau exhibe propria stare de dezrădăcinare, fragmentare şi gol sufletesc al omului postmodern, precum şi tot felul de pulsiuni pătimaşe. Prin aceasta, de fapt, ei nu aduc o înrâurire pozitivă, modelatoare şi întemeietoare asupra limbii şi culturii, ci, mai curând, le sărăcesc - mai ales când, în spiritul dominant al corectitudinii politice, aplică anumite metode de eliminare şi deconstruire a unor sensuri originare, de desfiinţare a limbii ce dă expresie unei realităţi moştenite, bogate în semnificaţii care ne transcend ca indivizi izolaţi şi atomizaţi. Drept consecinţă, aceştia impun dominaţia formei arbitrare, închise în propria imanenţă, în care această formă (postmodernă) se şi dezintegrează. 

Limba română, reazem moral al poporului

Sub asaltul unor curente deconstructiviste, ale căror forme sterpe ascund, de fapt, golul ontologic în care sunt absorbiţi aceşti „creatori”, avem nevoie să ascultăm şi să ne pătrundem din nou de „muzica” limbii autentice româneşti pentru a ne trezi din somnul uitării de sine, al înstrăinării de propria fiinţă şi identitate. De ce suntem chemaţi să reascultăm această „muzică” nemuritoare? Eminescu numea limba noastră drept „tezaurul sufletesc” al neamului, dar şi „reazem moral”, întrucât ea respiră „memoria trecutului” şi prin ea se transmite înţelepciunea strămoşilor, bogăţia de valori „pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală” („Timpul”, 1 aprilie 1882), iar această „muzică” ne întoarce la sursele autenticităţii noastre şi ale propriei noastre vigori sufleteşti.

Eminescu înţelegea „ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acoperă şi îl pătrunde, cum limba noastră veche trezeşte în suflet patimele vechi şi energia veche”. „Limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba. Suta a şaptesprezecea e purtată de ţinta de-a da unitate limbei şi poporului şi ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi româneşte, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice şi prin înrâurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor” („Timpul”, 1 mai 1882).

Studiind cu rigurozitate şi cu aprins interes cultura naţională şi evoluţia limbii române până în vremea sa şi în urma numeroaselor sale călătorii în ţinuturile şi provinciile româneşti, în care a luat contact direct cu graiul viu şi cultura populară, Eminescu a fost impresionat de varietatea expresivă a limbii române şi de unitatea acesteia. „Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. ­Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare. El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă ­legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci” („Timpul”, 14 august 1882); el evidenţiază că „limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români” („Opere”, XI, p. 157).

Limba gazetelor politice, cosmopolită și departe de graiul românesc

Potrivit lui Eminescu, „alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit”. Literatura populară şi cronicile, cărţile vechi ale culturii române sunt pentru el surse fertile de inspiraţie, poetul culegând şi valorificând cu stăruinţă elemente nepreţuite din acest tezaur autentic românesc. „Pierderea cea mai mare era ca întreaga comoară a limbii ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adică din fraze gata făcute, moştenite din neam în neam, de la strămoşi se aruncă în apă”, scria marele gazetar, combătând curentul latinist, care ar fi impus, de fapt, un proces nefiresc, de sărăcire a limbii. O „adevărată avere proprie” a limbii o constituie, în viziunea sa, expresiile şi locuţiunile, considerate „sclipiri de spirite” ale poporului român. „Această parte netraductibilă a unei limbi (locuţiunea) formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere” („Opere”, XV, pp. 241-242).

Condeiul său incisiv nu îi iartă pe „stricătorii de limbă şi neam”, care sărăcesc şi siluiesc limba română, „gonită de păsăreasca gazetelor”, inclusiv prin întrebuinţarea abuzivă de termeni străini. Marele nostru gazetar, care manifesta un profund ­respect faţă de tezaurul limbii neamului său, critica „presa noastră scrisă în mare într-o limbă cosmopolită”, amendând ­intransigent „limba de rând a ziarelor politice [care] ameninţă a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului”.

Astfel, marele jurnalist şi de­săvârşitul român deplângea faptul că „limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei” („Timpul”, 14 august 1882). Eminescu înţelegea că limba modelează spiritul şi observa legătura dintre sărăcirea limbii şi simplificarea gândirii, teza sa fiind aceea că „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”. Reflecţiile sale, de o subtilitate uimitoare, ne arată că a intuit efectele distructive ale sărăcirii şi „deconstruirii” limbii, prezentate atât de clar în distopia lui Orwell: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă” ­(George Orwell, „1984”).

Prin urmare, „omul deplin al culturii române”, cum îl numea Constantin Noica, a afirmat, prin întreaga sa operă artistică fără egal, dar şi prin munca sa de gazetar, îndeplinită cu o profundă conștiinciozitate şi totală dăruire de sine (până la jertfă), necesitatea de a veghea „acest tezaur care este limba română, în aceste vremuri tulburi, în care românul e silit a lua calea străinătății și a se exprima în mediul oficial în altă limbă, păstrând, deseori, în suflet ca pe o icoană dragă ­dulcele grai românesc”.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu  -   Limba română