Sfântul Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti

„Apărător neînfricat al dreptei credinţe şi mijlocitor milostiv poporului celui asuprit te-a avut pe tine Biserica Ţării Româneşti, Sfinte Ierarhe Grigorie, că pe preoţi şi credincioşi i-ai povăţuit, pe tineri i-ai învăţat şi pe orfani i-ai ocrotit, iar scrierile tale şi înţeleptele învăţături au rămas tezaur nepreţuit Bisericii noastre dreptmăritoare.“ Frumosul condac al slujbei Sfântului Ierarh Grigorie al IV-lea Dascălu ilustrează în câteva cuvinte virtuţile cu care şi-a împodobit viaţa duhovnicească. Povăţuitor, milostiv, ales cărturar, Sfântul Grigorie Dascălu rămâne un adevărat exemplu pentru credincioşii de pretutindeni.

Copiii cuminţi se cunosc de mici, iar faptul că învaţă bine este o dovadă în plus a seriozităţii lor. Sfântul Grigorie a fost un elev sârguincios, acesta fiind unul dintre puţinele amănunte pe care le cunoaştem despre perioada copilăriei şi adolescenţei sale. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, „din părinţi pământeni şi de bun neam“. Ştim că părinţii i-au susţinut educaţia atât în ştiinţele clasice, cât şi în cele duhovniceşti. Sfântul Grigorie a dovedit o inteligenţă ieşită din comun, reuşind să se înscrie la cursurile Colegiului „Sfântul Sava“. Aici a studiat limbile clasice: latina şi greaca, precum şi teologie, gramatică şi alte ştiinţe. Una dintre pildele vieţii lui spune că era cel mai bun dintre cei 75 de elevi înscrişi în acel moment la „Sfântul Sava“. De mic a preferat compania cărţilor, în locul jocurilor obişnuite cu care îşi petreceau timpul ceilalţi şcolari. Considera pierderea de vreme un păcat, deoarece timpul pe care nu îl dai muncii se transformă într-un început de trândăvie.

Primii îndrumători în monahism

În timpul studiilor sale la Colegiul „Sfântul Sava“, Sfântul Grigorie i-a cunoscut pe monahii Dorotei şi Gherontie, ucenici ai Sfântului Paisie de la Neamţ. Aceştia fuseseră trimişi la studii în Bucureşti de povăţuitorul lor duhovnicesc, pentru a învăţa limba greacă şi a începe traducerile din Sfinţii Părinţi. Sfântul Grigorie a simţit că trebuie să plece împreună cu ei şi, după terminarea studiilor, în anul 1790 a venit la Mănăstirea Neamţ. Aici „s-a dat spre ucenicie la preafericitul părinte Paisie Velicikovski şi din mâinile lui a primit şi chipul îngeresc şi cu a lui părintească alegere s-a hirotonit şi ierodiacon, schimbându-i-se numele în Grigorie şi alegându-şi ca stareţ şi părinte duhovnicesc pe Gherontie“ (pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii ortodoxe române, p.129). Bogăţia duhovnicească a stareţului Paisie de la Neamţ nu consta doar în catehezele sau sfaturile individuale, ci şi în tâlcuirea textelor patristice. Prin urmare, fiind un bun cunoscător de limbă greacă, Sfântul Grigorie a fost îndemnat să traducă diverse opere ale Sfinţilor Părinţi.

Activitatea tipografică

În 1796, mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei a cerut în mod expres doi traducători pricepuţi de la Mănăstirea Neamţ. Gherontie şi Grigorie au fost aleşi pentru această misiune. Veniţi în Capitală, au oferit spre tipărire, în 1799, lucrarea Carte folositoare de suflet, iar în 1801 - Chiriacodromionul lui Nichifor Teotochis, care cuprinde tâlcuirea tuturor pericopelor evanghelice ale duminicilor de peste an. În scurtă vreme, faima lor s-a răspândit şi în Mitropolia Moldovei. Mitropolitul Veniamin Costachi i-a îndemnat să traducă Taina credinţei noastre cei pravoslavnici, tipărită în 1803, şi Tâlcuirea la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, publicată în 1805. În 1806 a apărut şi traducerea Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, o carte esenţială a teologiei. Începând cu 1807, tipografia Mitropoliei Moldovei se mută la Neamţ ca urmare a izbucnirii conflictului ruso-turc. Aici vor apărea Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie. Tot aici vor vedea lumina tiparului, după 1814, Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt a antifoanelor celor opt glasuri a Sfântului Calist Xanthopol şi Adunare pe scurt a dumnezeeştilor dogme ale credinţei, lucrare aparţinând lui Atanasie din Paros.

Pierdere şi regăsire

În 1812, Sfântul Grigorie pleacă împreună cu Gherontie la Sfântul Munte, pentru „a se închina sfintelor mănăstiri celor de acolo şi să întâlnească cu părinţii cei cuvioşi pentru folosul sufletului“. Poveţele duhovniceşti s-au dovedit foarte utile, dar, din nefericire, pe drumul de întoarcere în apropiere de oraşul Plovdiv din Bulgaria, au fost atacaţi de hoţi. Puţinele lor bunuri au fost prădate, iar Gherontie a murit din cauza bătăii crunte care le-a fost administrată. Sfântul Grigorie l-a îngropat împreună cu un alt călugăr la Mănăstirea Anarghiri, aflată în zonă. După şapte ani se va întoarce pentru a-i lua osemintele, pe care le va îngropa la Mănăstirea Neamţ. După o perioadă petrecută la Neamţ, Sfântul Grigorie se va retrage la Căldăruşani, în obştea formată de Sfântul Gheorghe de la Cernica. Aici va rămâne timp de cinci ani, între 1818 şi 1823, până la alegerea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei. Va continua să traducă, oferind prima tălmăcire în limba română a Tratatului despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur, tradus sub numele de Şase cuvinte pentru preoţie. În 1821 va traduce şi Cuvânt pentru preoţie al Sfântului Grigorie Teologul. La Căldăruşani trăia „ca un filosof ocupat cu ştiinţa, fără a accepta să primească nici o demnitate bisericească“ (mitropolit Serafim Joantă, Isihasmul - tradiţie şi cultură românească, p. 176). Va fi, însă, silit să accepte, începând cu 1823, demnitatea de mitropolit.

Alegerea ca mitropolit

În anul 1822, este ales, după o lungă perioadă de timp, un domnitor pământean în Ţara Românească: Grigore Ghica. Cum mitropolitul Dionisie Lupu refuza să se întorcă la slujirea sa, domnitorul a hotărât să aleagă un altul. Au fost propuse trei nume: Grigorie arhimandritul, Teoclit ieromonahul şi Grigorie ierodiaconul. Domnitorul dorea ca viitorul mitropolit să fie român şi să aibă ştiinţă de carte, prin urmare a fost ales ierodiaconul Grigorie. Era pentru prima dată când mitropolitul nu era ales dintre episcopii de la Buzău sau Râmnic.

Era o perioadă grea pentru Mitropolia Ungrovlahiei. Părintele Ion Vicovan precizează: „episcopiile erau văduvite sau păstorite de oameni nu tocmai vrednici; ţara se afla într-o situaţie destul de grea datorită războiului ruso-turc şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu; Mitropolia avea datorii mari lăsate de predecesorii săi; mănăstirile se aflau sub cârmuirea egumenilor greci; ierarhii greci de peste Dunăre hirotoneau mai mulţi preoţi decât era necesar; dările pe care trebuiau să le plătească se înmulţiseră mult“ (p.131).

Măsuri pastorale

Noul mitropolit s-a dovedit foarte hotărât în deciziile sale, echilibrat, plin de înţelepciune. Cu mult tact a încercat să găsească o soluţie convenabilă în problema ocupării scaunelor episcopale vacante. Nu a impus pe nimeni, ci a consultat întotdeauna membrii eparhiei respective, pentru a face cea mai bună alegere. Nu era preocupat decât de creşterea duhovnicească a oamenilor, pentru care îşi dorea păstori pricepuţi. Totodată, a reuşit să interzică ierarhilor greci de peste Dunăre hirotonirea preoţilor în afara eparhiei lor. Divergenţele au fost depăşite în momentul în care Sfântul Grigorie s-a adresat direct patriarhului ecumenic. Şcolile au fost înzestrate cu cărţi, iar profesorii cei mai buni au fost aduşi să predea. Mitropolitul Grigorie cunoştea faptul că progresul cultural şi cel duhovnicesc nu se exclud, ci se completează reciproc. A ajutat numeroşi elevi săraci şi a încercat să construiască seminarii teologice. Mai presus de toate, a pus ordine în viaţa monahală, încercând să instaureze regulile Sfinţilor Părinţi în mănăstirile române.

„Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie“

După izbucnirea unui nou conflict ruso-turc în 1828, Sfântul Grigorie este nevoit să ia calea exilului. Începând cu 1829, îl regăsim la Chişinău, străduindu-se să îşi recapete scaunul mitropolitan. În 1831 i se cere demisia, la care Sfântul Grigorie a răspuns demn: „Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia, pentru că acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor“ (Patericul românesc, p. 353). De-abia pe 22 august 1833 va putea reveni pe scaunul său, dar nu va mai păstori decât un an, trecând la cele veşnice pe 22 iunie 1834. A fost înmormântat stând în scaun, într-un mormânt boltit, în apropiere de Catedrala mitropolitană din Bucureşti. Peste şapte ani, osemintele i-au fost mutate la Căldăruşani. Un testament literar pe scurt găsim în prefaţa traducerii lucrării Împărţirea grâului, de Sfântul Ioan Hrisostom. „Numai atâta voiesc să trăiesc, cât să ajutorez pravoslaviei şi neamului şi fraţilor ca să poată cu înleznire, prin învăţăturile sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice“ (apud pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.134).

Ierarhul iubitor al Sfinţilor Părinţi

Sfântul Grigorie Dascălu nu a fost doar un traducător al operelor Sfinţilor Părinţi, ci şi un om duhovnicesc, care a ascultat sfaturile acestora. „Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând: Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici doctorului, după ce va muri bolnavul. Apoi adăuga: Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a tradus şi le-a tipărit, spunea: Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice ceva, ca să nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu rugăciunile Sfântului, voi mai scrie.“ (Patericul românesc, p. 354)

Canonizarea Sfântului Grigorie Dascălu

Sfântul Grigorie Dascălu a fost trecut în rândul sfinţilor pe 21 mai 2006, fixându-i-se ca zi de serbare ziua de 22 iunie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat această hotărâre în sesiunea de lucru din octombrie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Astfel, a fost recunoscută activitatea pastorală, culturală şi duhovnicească a unuia dintre cei mai importanţi ierarhi români.

Cu prilejul proclamării canonizării, ce a avut loc în urmă cu exact 3 ani, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, IPS Grigorie, arhiepiscop de Thyateira şi Marea Britanie, a transmis mesajul de îndemn al Preafericitului Patriarh Bartolomeu I, către credincioşii ortodocşi români: „Vă îndemnăm, iubiţi fraţi, să arătaţi zel întru credinţa în Dumnezeu şi dreaptă cinstire către sfântul Grigorie, mitropolitul Ţării Româneşti, care, de acum înainte, va fi un neclintit mijlocitor pentru noi în faţa tronului Mielului lui Dumnezeu.

Să fiţi încredinţaţi că el se va ruga în permanenţă pentru pacea întregii lumi şi pentru propăşirea şi neclintita statornicie a bisericilor lui Dumnezeu, pentru buna întocmire a văzduhului şi pentru iertarea păcatelor noastre, precum şi pentru întărirea duhovnicească a binecredinciosului popor din România, a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi a lumii întregi“.

Mănăstirea Căldăruşani

Moaştele Sfântului Grigorie Dascălu se găsesc în prezent la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi a petrecut cinci ani, între 1818 şi 1823. De aici a plecat pentru a ocupa scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Aflându-se în trecere la mănăstire, când încă se mai afla în surghiunul său nedrept, Sfântul Grigorie Dascălu a cerut ca tipărirea de carte să nu fie întreruptă. „Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor“ (Patericul românesc, p. 354)

Necazurile nu l-au oprit să încredinţeze tiparului, în 1833, două lucrări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Împărţirea de grâu şi Puţul de aur. La Căldăruşani, Sfântul Grigorie a petrecut o importantă perioadă din viaţa sa. Cu toate că nu a îndeplinit o funcţie administrativă importantă în cadrul mănăstirii, i-a oferit ceea ce avea mai de preţ: moaştele şi traducerile sale. Prin aceste daruri, dar şi prin moştenirea Sfântului Gheorghe de la Cernica, Mănăstirea Căldăruşani rămâne una dintre cele mai importante aşezăminte monahale româneşti.