Adevărul despre viitorul vechii biserici de zid de la Mănăstirea Nicula

Înainte de toate şi mai presus de orice, Mănăstirea Nicula este cel mai important loc al sfinţeniei din Transilvania, iar sfinţenia îi este conferită cu precădere de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea care a creat, întreţine şi sporeşte un pelerinaj universal şi, prin aceasta, ecumenic. Întregul ansamblu al mănăstirii se află din anul 2001 într-un amplu proiect de rectitorire, când a fost sfinţită și piatra de temelie a noii biserici şi când, efectiv, s-au început lucrările.

Pe lângă edificiile cu profil cultural, principala construcţie din Mănăstirea Nicula este noua biserică, ce va înnobila acest amfiteatru natural. Proiectul mai include Casa de creaţie, Centru de studii patristice, clădirea unui corp administrativ, arhondaric şi clopotniţă. Până în prezent s-a reuşit edificarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca și atelierul de pictură și Centrul de studii „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”. Biserica mănăstirii este în faza de pictură interioară. 

În privința vechiului locaş de zid din incinta Mănăstirii Nicula, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului îl tratează cu tot respectul pentru bogata lui istorie și, de aceea, având în vedere starea avansată de degradare, a fost supus unei puternice consolidări, pentru a-i oferi șansa de a dăinui și în viitor. În tot acest proces de rectitorire își va găsi locul și biserica veche de zid. 

Din respect pentru adevărul istoric trebuie să spunem că, atestată documentar din 1552, Mănăstirea Nicula şi-a petrecut primul secol şi jumătate în ipostaza de aşezare monahală modestă, un fel de sihăstrie a câtorva călugări retraşi în pustietatea codrului, păstrând urma discreției la fel ca în cazul altor vetre monahale ardelene.

Numele ei a ieşit la lumină de-a­bia în primăvara anului 1699, prin icoana Maicii Domnului, zugrăvită în 1681 de către preotul ortodox Luca din Iclod, cumpărată de la acesta de către nobilul român Ioan Cupşa şi donată de el Mănăstirii Nicula, dovedită mai apoi ca fiind făcătoare de minuni şi, prin aceasta, obiectiv de pelerinaj.

În 1700, sub presiunea Curţii imperiale din Viena, a luat fiinţă în Transilvania Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică), în care au fost încorporaţi o mare parte a româ­nilor ortodocşi - preoţi şi mireni -, încrezători în viaţa mai bună care li se promitea. Ultimele bastioane de rezistenţă ortodoxă au fost mănăstirile, pe care însă generalul Bukow, la ordinul împărătesei Maria Terezia, le-a distrus cu tunurile şi cu torţele; călugării acestora - cei scăpaţi cu viaţă - s-au refugiat peste munţi. 

În 1774 mai exista în Nicula un singur călugăr ortodox; după toate probabilităţile, acesta e anul în jurul căruia Mănăstirea Nicula a intrat sub administraţie greco-catolică. Deşi ca mănăstire propriu-zisă, cu călugări şi pravilă monahală, nu a funcţionat decât 13 ani, între 1935 şi 1948, ea a continuat să rămână obiectiv de pelerinaj prin icoana Maicii Domnului.

Biserica de zid a fost construită în perioada anilor 1875-1879-1905, iar pictura interioară a fost făcută în tehnica tempera de prof. Vasile Pascu, în anul 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad în anul 1938 şi are în centru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe, fiind o adevărată emblemă a Niculei. Clădirea stăreţiei a fost construită între 1978 şi 1989 și adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult, printre care şi „Cazania” Mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.

Sunt cunoscute împrejurările dramatice ale anului 1948, când dictatura comunistă a desfiinţat abuziv Biserica Greco-Catolică, iar pe conducătorii ei i-a supus unor aspre persecuţii. Singura alternativă a credincioşilor greco-catolici şi a unora din preoţii lor a fost aceea de a reveni în Biserica de care fuseseră despărţiţi în 1700 şi în care, prin liberă opţiune, se află şi astăzi, laolaltă cu bisericile şi bunurile lor. 

În contextul de atunci, cei câţiva călugări greco-catolici au părăsit Mănăstirea Nicula, dar nu înainte de a ascunde icoana în casa unui ţăran din Lunca Bonţului, unde a stat până în 1965. Revenită în mănăstire pentru numai câteva ore - şi urmărită de vigilenţa Securită­ţii -, ea s-a refugiat în sediul Arhi­episcopiei Ortodoxe a Clujului, de unde s-a întors triumfal - şi definitiv - în 1992. 

Începând cu anul 1992, în condiţiile libertăţii religioase de după Revoluția din Decembrie ’89, Mănăstirea Nicula a devenit al doilea mare centru de pelerinaj din România - după Mitropolia din Iaşi. Pelerinii sporesc de la an la an; numai la slujbele hramului, din noaptea şi ziua de 15 august, participă câteva zeci de mii de închinători, fără nici o discriminare confesională, etnică sau de altă natură; e sigur că printre ei se află şi catolici, greco-catolici şi chiar protestanţi, fără ca cineva să fi fost cumva împiedicat sau stânjenit. Şi e tot atât de sigur că ceea ce atrage poporul la Nicula este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cea care îi conferă mănăstirii o dimensiune duhovnicească fără egal în România.