„Atunci când e o oprimare asupra Bisericii, oamenii mai abitir vin“

De cum ne întâmpină, ne spune repede că, "să nu fie de deochi", s-a născut în 1914. Un calcul fugitiv, făcut în minte, ne trădează expresia de uimire a feţei. Bătrânului părinte nu-i scapă nimic: "Da, aţi socotit bine, zâmbeşte, hâtru, am 28 de ani, fac anu' ăsta". Nici nu mai ştie numărul ierarhilor pe care i-a slujit în 35 de ani cât a lucrat în slujba Bisericii. A crescut doi copii pe care a ajuns să-i vadă la pensie, nepoţi şi strănepoţi de-abia îi poate număra pe degete. Până una alta, ne pofteşte să ne aşezăm lângă el, are multe să ne povestească. Din 1914, încoace... Cele mai multe amintiri le are însă din 1934, anul în care şi-a început drumul spre ogorul Bisericii lui Hristos. Citiţi în continuare un interviu cu părintele diacon Mihai Teodorescu.

Părinte diacon, unde aţi urmat studiile teologice?

În 1934 m-am înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, una dintre cele mai renumite din răsăritul Europei. Pe vremea aceea Cernăuţiul rivaliza, de fapt era mai bine organizat, cu Iaşul. Dimineaţa, când mă duceam la cantină, era măturat în faţa fiecărei prăvălii, ca în casă, aşa erau de curaţi şi de vrednici. În anul IV de studii am întâlnit o mândră floare, cu care m-am căsătorit după un an. Mândru Floarea era din Dorohoi, neam de români vrednici, creştini adevăraţi.

În slujba Bisericii din Moldova

Cum aţi ajuns la Iaşi, în slujba Bisericii din Moldova?

La Iaşi am ajuns aşa, printr-un coleg, pe care îl port în amintire până când voi închide ochii. Datorită părintelui Ioan Istrate de la Oglinzi - Dumnezeu să-l ierte, că dacă ar fi el aici numai aţi râde, era un hazliu, coleg la gimnaziu, coleg şi la Cernăuţi. El mi-a scris că se dă examen la Iaşi, pentru câteva posturi în slujba Bisericii. Mulţi concurenţi pentru câteva posturi, dar eu am reuşit printre primii. Astea sunt surprizele vieţii. Degeaba te munceşti tu... Părintele Ioan nu a intrat săracul, eu am avut medie mai mare şi am intrat. Aşa am ajuns diacon la Catedrală.

Aţi fost şi funcţionar, un timp, în administraţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, cu titulatura de atunci, aceasta cum s-a întâmplat?

Nu mult, numai vreo 35 de ani (râde). Păi să vedeţi că, pe atunci, dacă slujeai la Catedrală, ţi se permitea să ai şi postul al doilea. Aşa am ajuns în administraţie. Pe mine m-au apreciat şi m-au pus mai întâi la fabrica de lumânări. Nu ştiu de unde aveau atâta încredere în mine. Primul salariu mi-a venit după un an, era mare sărăcie. M-am ocupat la început cu gestionarea, apoi, după un an, casierul general a fost transferat la Patriarhie şi am intrat eu pe postul lui.

Aţi slujit mulţi ani la Catedrala mitropolitană din Iaşi?

8 ani de zile. După aceea am fost detaşat să slujesc ca diacon la Golia, care abia se deschisese, după o perioadă de reparaţii îndelungată. Era mai bine acolo, mai linişte, având în vedere vremurile grele pe care le traversa Biserica. S-au gândit la mine, aveam familie, copii în şcoli. Mi-au dat în atenţie să mă duc acolo unde nu sunt loviturile aşa dure..., să nu mai fiu aşa expus...

"Dar să ştii că n-ai decât leafa singură"

Hirotoniei întru diacon îi urmează de obicei aceea întru preot. De ce sfinţia voastră aţi rămas pe treapta diaconiei?

E cam mare responsabilitatea de preot. Eu deja aveam un post în administraţie. Am vrut să le fac bine. Altfel, aveam senzaţia că mă împrăştii.

Cine păstorea turma lui Hristos din Moldova când aţi ajuns sfinţia voastră la Iaşi?

Când am venit la Iaşi, în scaunul mitropolitan era Înalt Preasfinţitul Nicodim Munteanu, viitorul patriarh. Atunci gira şi ca patriarh, că murise preafericitul Miron. Şi, parcă-l văd, când m-am dus să-i spun că am primit înştiinţare acasă că m-a cătat pentru numire la Mitropolie, să văd ce-mi zice să fac..., parcă-l văd, se afla atunci la Mănăstirea Neamţ, pentru câteva zile de odihnă. Era în verandă, şedea şi se uita pe geam, şi mi-a zis, aşa subţire, cum vorbea: "Da, ştiu, te-am numit, dar să ştii că n-ai decât leafa singură, atât (leafa era mică atunci), că nu eşti la parohie să ai şi alte venituri, din înmormântări, botezuri... Ai să poţi să te descurci?" Era foarte autoritar, din Pipirigul lui Creangă. I-am răspuns că o să pot. Eram bucuros, că altfel mă înhăţa la armată.

Când a auzit socru'mio, m-a întrebat uimit: "Cum, te-a numit în capitala Moldovei?" "Da", i-am răspuns sfios. "Brava, dom'le!".

Cum era să trăieşti în Biserică în vremurile acelea? Aţi avut de suferit?

Am prins 6-7 mitropoliţi. Nu mai ştiu exact. Am fost apreciat de toţi. Dar n-am mers nici cu cadouri, nici cu intrigării, nici cu politică... Erau legionari pe atunci, dar pe mine nu m-au atras, eram catâr încăpăţânat. N-am fost printre cei obijduiţi pentru politică. Am fost ridicat trei zile odată..., stăteam în curtea Bisericii "Trei Ierarhi" atunci. Au căutat prin casă documente, dar n-au găsit ce voiau ei, aşa că după trei zile mi-au dat drumul, pesemne că mă confundaseră cu altcineva.

După 12-14 ani de când am venit în Iaşi, soţia a ocupat prin concurs un post la Banca Naţională, a văzut că-i greu cu un singur salar. Credeam că dacă eram slujitor în Biserică, pe timpul comunismului, va avea de suferit familia, soţia, care îşi avea serviciul la Bancă. Dar nu, Dumnezeu i-a ajutat. Soţia mea a muncit ca o roabă la bancă, la cifre. A fost apreciată de toată lumea. Când a ieşit la pensie (nu ştiu dacă nu mă ascultă, pe undeva), şeful contabil, Domnaru îi spunea, a zis atunci: "Doamna Teodorescu - nu c-o laud -s-a purtat ca o adevărată doamnă". Ne-am purtat aşa cu toţii, nu de frică, ci ca să nu avem duşmănii, că nu-i frumos.

"Nu are cine te opri dacă te împinge sufletul"

Veneau oamenii la biserică?

Veneau, da. Să ştiţi că atunci când e o oprimare asupra Bisericii, oamenii mai abitir vin. Cât mai pe furiş, cât mai pe faţă, veneau. Veneau, că le cerea sufletul. Nu are cine te opri dacă te împinge sufletul.

Ce v-aţi dorit cel mai mult să realizaţi în viaţă? A fost posibil?

Zi de zi să merg liniştit cu treburile noastre. Nu am avut ambiţii materiale şi nici de vreun alt fel. Nu că am fost străin cu totul. Vai de mine... Am mai vorbit, am dat o părere, dar să ţin morţiş la ceva, nu. Nu am întors niciodată spatele cuiva. Să fim ponderaţi, că fiecare are bucăţica lui de dreptate. Mai târziu se vede, nu atunci, pe moment. Să fim mai toleranţi, pentru pace, pentru respect. Aşa am fost crescuţi de acasă. La tata am fost şase copii cu mine, fiecare a avut rostul lui. Soţia mea, la fel. Ca nişte sfinţi au fost părinţii ei. L-au avut în casă pe "Ce ţie nu-ţi place altuia nu face".

Am ajuns la..., cât?, din 1914..., 96 de ani. Nu vine aşa? Niciodată n-am crezut că o să trăiesc atât de mult. Ziceam că, ei..., dacă oi trăi 70 o fi mare lucru. Aşa spune cartea, că vârsta omului e de 70 de ani, de va fi în putere 80, ce e mai mult - osteneală şi durere. La mine se potrivesc acum cuvintele psalmistului. Nu am mai ieşit din casă de doi ani.

Ce vă mai doriţi acum?

Ce să-mi mai doresc, un sfârşit liniştit. Că toată lumea ne ducem în direcţia asta, acum sau mai târziu. Să nu mai chinuiesc pe altul cu boală, cu altceva. Să nu mi se întâmple ceva... Ce să ne mai dorim?! Avem pensie amândoi, potrivită, aşa cum e, Îi mulţumim lui Dumnezeu. Avem copiii sănătoşi, cu copiii lor mai departe..., suntem bine cu toată lumea.