Cântul bisericesc, urcuş spre Împărăţia cerească

Cele mai frumoase cântări bisericeşti se nasc din inimă curată şi plină de dor dumnezeiesc, iar nu dintr-o virtuozitate cu aer pedant. Astfel de cântări frumoase a compus şi Dimitrie Cunţan, care este vrednic de pomenire pentru activitatea pe care a desfăşurat-o în Ardeal. Sfinţii Părinţi şi marii psalţi subliniază legătura dintre cânt şi rugăciune, dar şi modul cum trebuie înălţate imne lui Dumnezeu în biserici.

Performanţa muzicală, un concept de comuniune, poate fi aplicată sensului iniţial al cuvântului cor. Se referă nu la un grup separat din cadrul comunităţii şi însărcinat cu responsabilităţi muzicale, ci la congregaţie ca întreg. Sfântul Ignatie de Antiohia scria Bisericii din Efes următoarele: "Trebuie să participi la un cor astfel încât să fie în armonie şi în concordanţă şi luând parte la esenţialul din Dumnezeu la unison, să poţi cânta pe o voce prin Iisus Hristos către Tatăl, astfel încât El să te audă şi prin faptele tale bune să te recunoască o parte din Fiul Său".

Sfântul Vasile cel Mare n-a dezbătut probleme muzicale de strictă specialitate, dar ne-a lăsat indicaţii foarte interesante despre modul cum trebuie să se cânte în sfântul lăcaş, atunci şi întotdeauna. Ne dă ştiri despre cântarea responsorială sau responsorică şi despre cea antifonică sau alternativă, moduri de cântare în primele patru-cinci secole. Adesea se oprea asupra cântării corecte în biserică şi asupra importanţei pe care o are cântarea în comun a tuturor credincioşilor, combătând cântările nepotrivite.

Isihasmul şi psalmodia

Se spune că, prin puterea de a cânta "cu îndrăzneală şi fără frică de învinuire", Sfântul Ioannes Koukouzeles şi fraţii săi de călugărie s-au alăturat celor care susţineau că Dumnezeu poate fi cunoscut oamenilor prin rugăciunea minţii unite cu inima, încă din timpul vieţii pământeşti. Numele lui Koukouzeles, un călugăr athonit al Marii Lavre, va fi strâns legat de cel al Sfântului Grigorie Palama şi de învăţătura acestuia asupra isihasmului. Relaţia dintre isihasm şi psalmodie în lumea monahală ortodoxă a veacului al XIV-lea trebuie comparată cu legătura dintre slujire şi contemplaţie proprie aceluiaşi tip de monahism. După ce petreceau zilele săptămânii în singurătate, monahii se întorceau la mănăstire pentru a participa la privegheri de toată noaptea, peste care domneau cele mai elaborate cântări pe care le cunoscuse vreodată Bizanţul.

De asemenea, Alexandru Kastalsky, care a fost un discipol al lui Ceaikovski şi un distins compozitor al muzicii polifonice, în ultimii săi ani, a devenit deziluzionat de compoziţiile moderne, spunând în 1913: "Viitorul creaţiei pentru muzica bisericească ar trebui să fie îndepărtarea de desele compoziţii în patru părţi. Aş vrea să avem o muzică care să poată fi auzită doar în biserică şi care să fie atât de diferită de muzica laică, pe cât de diferite sunt veşmintele bisericeşti de hainele mirenilor. Melodiile noastre bisericeşti autohtone atunci când sunt dispuse coral îşi pierd toată unicitatea. Cât de diferit sună atunci când sunt cântate la unison de către vechii credincioşi şi cât de insipide sunt în aranjamentele convenţionale compuse din patru părţi ale compozitorilor noştri clasici, cu care ne-am mândrit timp de aproape o sută de ani. Sunt emoţionante, dar false".

"Alăuta duhovnicească"

Ieroschimonahul Iosif "Nemţeanu", fiind înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu darul frumoasei cântări, a învăţat de la dascăli bătrâni cunoştinţele cele duhovniceşti şi meşteşugul muzicii bisericeşti. Şi atât de bine a deprins muzica psaltică, încât, în puţini ani, pe toţi marii psalţi nemţeni i-a întrecut. Şi atât de frumos cânta la biserică, încât mulţi veneau să-l asculte, căci cânta lui Dumnezeu cu mare evlavie, ca o adevărată alăută duhovnicească, iar glasul său umplea biserica, deştepta inimile şi scotea lacrimi. Învrednicindu-se de darul preoţiei, ieroschimonahul Iosif a fost, timp de peste 20 de ani, mare duhovnic şi protopsalt şi cel dintâi dascăl de psaltichie nemţean care întemeiază o şcoală de muzică bisericească tradiţională în Mănăstirea Neamţ. Sub stareţul Paisie, în biserică se cânta la strana dreaptă pe note liniare, după obiceiul bisericilor slave, iar la stânga se cânta muzică psaltică veche. Cuviosul Iosif a scris şi a compus cântări pe melodie psaltică şi a format ucenici vestiţi de muzică veche în mănăstirile nemţene. Şcoala întemeiată de el a strălucit la Neamţ până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind socotit ca un mare dascăl şi înnoitor de muzică veche în Moldova. A fost premergătorul ieromonahului Macarie Protopsaltul, adevăratul înnoitor al muzicii psaltice româneşti.

Psalţii şi poporul

În concluzie, rămâne să mai medităm în condiţiile cărei muzici ne apropiem de Împărăţia lui Hristos, deoarece Sfinţii Părinţi ne spun că îngerii slăvesc în cor numele lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi interzic folosirea instrumentelor muzicale. Înainte de apariţia psalţilor, în Biserica primară se practica exclusiv cântarea comună, intonată, pe o singură voce (omofon), de toţi credincioşii. O astfel de cântare este descrisă şi de Filon Iudeul, care povestea cum obişnuiau creştinii să se adune la privegheri şi să intoneze cântări stând în picioare în mijlocul bisericii, împărţiţi în două grupuri - unul de bărbaţi şi altul de femei. Tot Filon aminteşte şi de un alt fel de cântare - aceea intonată numai de psalţi, pe care restul poporului îi asculta în linişte, menţionând că psaltul intona o parte a cântării, iar corul credincioşilor din biserică o intona pe cealaltă, iar dacă psaltul ducea cântarea la bun sfârşit în întregime, poporul o repeta sau cânta numai "Amin". Acest fel de intonare a cântării era practicat mai cu seamă în Biserica Armeniei. Ulterior, el s-a răspândit şi în alte biserici creştine - în Egipt, Libia, Palestina, Arabia, Fenicia, Siria, Mediolan etc.