Cuvântarea Sanctităţii Sale, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, la şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Patriarhiei Române

Preafericirea Voastră,

Preafericite Părinte Daniel,

Arhiepiscop al Bucureştiului,

Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarh al României

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,

Hristos în mijlocul nostru!

Mare bucurie şi profundă emoţie ne umple inimile, acum, când ne aflăm în mijlocul acestui sfânt sinod de Dumnezeu păzit şi împodobit cu frumoasă podoabă duhovnicească, sinodul arhiereilor păstori ai binecredinciosului popor român, în mijlocul fraţilor iubiţi, şi vrednici de toată preţuirea! Bucuria şi emoţia aceasta le datorăm întâi lui Dumnezeu şi, apoi, preaiubitului nostru frate în Domnul, Preafericitului Părinte Daniel, care, cu sentimente nobile, a invitat pe Smerenia noastră să venim la Bucureşti şi să sărbătorim împreună trei sfinte aniversări, deosebit de importante: împlinirea a 1685 de ani de la întrunirea celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic, la Niceea Bitiniei; împlinirea a 125 de ani de la proclamarea Autocefaliei Bisericii Române; împlinirea a 85 de ani de la înălţarea ei la demnitatea de Patriarhie. Aceste aniversări au loc acum, în anul mântuirii 2010, proclamat de aceeaşi Preasfântă Biserică "Anul Simbolului de Credinţă ortodox şi al Autocefaliei româneşti. Mulţumim din tot sufletul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fratele nostru în Hristos! Tocmai am ascultat, cu multă atenţie, cuvântarea de deschidere, prezentată de Preafericirea Sa, şi am reţinut (în note) coordonatele de bază ale referatului Preafericirii Sale. De altfel, de mult ne este cunoscută atât calitatea de bun vorbitor, cât şi pregătirea teologică vastă şi formarea strălucită în domeniul Dogmatice a Preafericitului nostru frate în Domnul.

I

După cum se ştie, primul Sfânt Sinod Ecumenic dela Niceea Bitiniei a fost convocat pentru că Biserica era confruntată cu arianismul, o erezie şi blasfemie înfricoşătoare. Până şi zona Ţării Româneşti fusese lovită de flagelul devastator al arianismului; doi episcopi din aceste ţinuturi, Ursacius şi Valens, trecuseră la erezie, devenind lupi răpitori, în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici – ca de altfel în toată Biserica – şi păstori adevăraţi, care, cu timp şi fără timp, vegheau şi aveau grijă de oile cuvântătoare ale turmei lui Hristos şi ţineau cu fermitate credinţa ortodoxă. Între aceştia se numără episcopul Teofil din Dacia, cunoscut ca unul din cei 318 Părinţi, de Dumnezeu purtători de la Sinodul I Ecumenic, semnând şi el hotărârile acestuia, în rând cu ceilalţi Sfinţi Părinţi sinodali. Iată de ce Biserica Română are motive în plus să comemoreze în chip strălucit această aniversare. Cei 318 Părinţi nu erau pur şi simplu episcopi sau clerici. Ei erau, cu adevărat, "purtători de Dumnezeu". Hristos se sălăşluia în inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în viaţa lor, plinindu-le şi împlinindu-le existenţa. Trecuseră de treapta curăţirii (Katharsis), îşi supuseră patimile reprobabile şi primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea de a face distincţie între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între voia lui Dumnezeu şi voia celui viclean.

Erau bogat împodobiţi cu roada Duhului, "în orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efeseni 5, 9). Erau cu adevărat văzători ai trăirilor lui Dumnezeu! Tocmai în aceasta constă deosebirea lor faţă de Arie şi faţă de toţi ceilalţi eretici, care încercau să teologhisească fără să îndeplinească condiţiile sfinţirii personale. De aceea se luptau cu morile de vând şi cu fantasmele închipuirii lor, în tenebrele rătăcirilor, bâlbâind vrute şi nevrute, tot pe lângă realitatea divină. Nici vorbă să facă teologie! Când Sfântul Atanasie vorbea, exprima cuvântul lui Dumnezeu, Care Îşi făcuse lăcaş în inima lui. Astfel, expresia "de o fiinţă" nu a fost inventată de el, ci a fost descoperirea, adeverirea şi încredinţarea sigură a Sfântului Duh. Când Sfântul Spiridon a făcut minunea descompunerii cărămizii în elementele care au concurat la formarea ei (foc, apă şi pământ), a lucrat Însuşi Dumnezeu, Cel în Preasfânta Treime preaslăvit şi închinat. Când Sfântul Nicolae s-a pornit cu mânie sfântă împotriva blasfemiei şi împietririi minţii şi inimii lui Arie, Însuşi Dumnezeu ţinea în mână biciul mâniei nepătimaşe a episcopului Său. Aşadar, în persoanele Părinţilor care au alcătuit acel Preasfânt Sinod avem exemple autentice de teologie fără greşeală, sigură, valabilă pentru toate timpurile, şi cinstite modele de adevăraţi Părinţi şi învăţători ai Bisericii.

Primul Sfânt Sinod Ecumenic a alcătuit, iubiţii mei fraţi, Simbolul de credinţă, completat, după aceea, cu ultimele cinci articole, de al II-lea Sfânt Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în anul 381. Ambele Sfinte Sinoade au slujit cea mai sfântă şi mai înaltă cauză în viaţa creştinilor care nu este alta decât unitatea, concordia şi pacea Bisericii. Prin enunţul lor dogmatic, cristalizat în formă concisă în Simbolul de credinţă, ei au trasat hotarele crezului ortodox, adânc săpate în conştiinţa eclezială. Oricine îndrăzneşte să treacă dincolo de aceste hotare se plasează în afara trupului Bisericii. La Fanar, în vechea sală de şedinţe a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, între temele picturale murale, se află Simbolul Niceo-Constantinopolitan, scris artistic pe patru pereţi. Textul este încadrat în cercuri de foc, care exprimă în mod indirect aceste hotare. Nimeni nu poate, să le ignore şi să le depăşească. Mult mai târziu, a fost de ajuns să se adauge la Simbol fie şi numai un singur cuvânt, cunoscutul "Filioque", ca să se ajungă la noi credinţe greşite, schisme şi erezii, care, până astăzi ţin creştinismul apusean departe de Răsăritul ortoodox. Aşa cum genial a observat un teolog contemporan, Crezul este un drapel spiritual, iar drapelele au rolul şi misiunea de a uni comunităţi de oameni cu acelaşi crez, sub idealuri comune. Deci, noi, cei care credem cu dreaptă credinţă în Hristos, ne aflăm sub drapelul Sfântului Simbol Niceo-Constantinopolitan! Acesta "strigă de pe acoperişuri", trâmbiţează tuturor, în toate părţile, cine este Dumnezeul cel Viu, care este rânduiala Lui pentru mântuirea noastră, care este adevărata Biserică şi care este nădejdea credincioşilor.

Odinioară, certificatele de botez editate de unele eparhii ale Patriarhiei Ecumenice aveau tot crezul tipărit "pe margini", de jur împrejur, pentru ca cel care a primit Taina Sfântului Botez să-şi aducă aminte, cu uşurinţă, dumnezeiescul adevăr mântuitor . Şi în zilele noastre, suntem chemaţi, pe de o parte, să păstrăm nealterat şi nefalsificat, până la ultima literă, acest Crez precis, concis şi mântuitor, şi, pe de altă parte, să ne trăim viaţa de zi cu zi, urmând Părinţilor de Dumnezeu purtători şi tuturor sfinţilor din toate veacurile.

Veacuri la rând, Biserica Mamă a Constantinopolului, cu dragoste fierbinte a purtat de grijă credincioşilor ţărilor dunărene, ţinându-i la sânul său ei iubitor ca pe nişte adevăraţi şi preaiubiţi fii în Domnul, şi respectându-le, întotdeauna, libertatea. Iar ei, la rândul lor, i-au arătat dragoste şi respect pe măsură, ajutând-o adeseori să-şi ducă crucea. În vremuri grele, Patriarhia Ecumenică nu a ezitat niciodată să sară în ajutorul şi în sprijinul românilor, mai ales atunci când elemente străine Ortodoxiei începuseră să se dezlănţuie răvăşind Bisericile locale şi aruncând sămânţa zâzaniei (adică neghina), a rătăcirii şi învăţăturii străine. Numele celor între Sfinţi înaintaşi ai noştri, patriarhii ecumenici Nifon al II-lea, Chiril Lucaris, sfinţitul mucenic Atanasie al II-lea Patelarie, precum şi numele pururea pomenitului Ieremia al II-lea Tranos au legături foarte strânse, cu istoria bisericească a României şi, mai ales, cu eforturile de consolidare a Ortodoxiei de aici, în momentul de avânt al propagandei greco-catolice desfăşurate sub auspiciile iezuiţilor. Dragostea şi afecţiunea specială arătate de Patriarhia Ecumenică poporului creştin din ţările dunărene au luat formă concretă prin dăruirea sfintelor moaşte ale Cuvioasei Parascheva din Epivata Traciei, în secolul al XVII-lea, domnitorului Vasile Lupu al Moldovei. De atunci, aceste sfinte moaşte sfinţesc necontenit oraşul Iaşi.

În anul 1885, în vremea Mitropolitului Calinic al Ungrovlahiei, vrednicul de pomenire Patriarh Ecumenic Ioachim al IV-lea şi Sfântul Sinod din jurul lui au rânduit cele necesare pentru îmbunătătţirea situaţiei bisericeşti din România. Astfel, pentru a asigura păstrarea duhului ortodox şi a-l feri de orice influenţă negativă, din partea susţinătorilor concepţiei despre puterea nelimitată a statului laic, Patriarhul Ioachim al IV-lea (bazându-se şi pe expertiza făcută anterior de pururea pomenitul său predecesor Sofronie al III-lea) a emis "Tomosul patriarhal şi sinodal", prin care Biserica lui Hristos, din România, era proclamată "autocefală", iar mitropolitul Ungrovlahiei, ridicat la demnitatea de "Primat". În felul acesta, preaiubita "Biserică fiică" a devenit cinstita "Biserică soră", bucurându-se de acelaşi respect de care se bucură celelalte Preasfinte Biserici Autocefale. Cu certitudine, aceasta nu a înseamnt că s-a tăiat vreodată cordonul ombilical al dragostei sau că a scăzut în vreun fel grija duhovnicească, în Iisus Hristos, şi grija canonică a Constantinopolului faţă de Biserica proclamată "autocefală". Pururea suntem mădulare ale aceluiaşi trup în care circulă acelaşi sânge, în Hristos. Împreună ţinem aceeaşi tradiţie a bunei credinţe şi suntem împreună moştenitori ai aceluiaşi patrimoniu spiritual, "având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare" (Filipeni 2, 2). Iar când a sosit vremea, în anul mântuirii 1925, în vremea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, respectabila Biserică Mamă, a acordat cu bucurie, Bisericii din România, demnitatea patriarhală. Astfel, Mitropolitul primat Miron a fost înălţat la treapta de Patriarh al României. Desigur, actul de ridicare la demnitatea patriarhală a fost primit cu toată inima, şi de celelalte Biserici Autocefale. Anul acesta, se împlinesc aşadar 125 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii din România şi 85 de ani de la înălţarea ei la vrednicia patriarhală. De aceea, după cuviinţă, cinstim ambele aniversări fericite, preaslăvind numele sfânt al lui Dumnezeu. Cu evlavie, ne aducem aminte de figurile celor care au slujit pentru realizarea acestor idealuri, spre marea bucurie a poporului român credincios şi cărora le suntem datori cu profund respect: patriarhii ecumenici Ioachim al IV-lea şi Vasile al III-lea. Sufletele lor fericite şi, fără îndoială, sufletele pururea pomeniţilor patriarhi ai României Miron, Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist, se bucură, astăzi, împreună cu noi, cu toţi.

Preafericirea Voastră,

Cu privirile îndreptate spre viitor, ne rugăm şi Vă urăm din tot sufletul şi din adâncul inimii, ca Sfânta Corabie a Bisericii lui Hristos din România să aibă vânt bun, de la pupa, şi să călătorească în siguranţă pe marea acestei lumi, orientându-se după coordonatele Evangheliei, al sfântului nostru Simbol de credinţă, al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, ale cugetului iubirii frăţeşti şi bunei colaborări interortodoxe şi ale duhului păcii şi dragostei, cu care suntem datori faţă de întreaga umanitate. În calitatea noastră de Patriarh Ecumenic, aşteptăm ca relaţiile noastre, interbisericeşti excelente, clădite de vrednicii de pomenire părinţi înaintaşi ai noştri, să se continue pururea, deoarece avem voinţa să dăm urmare cuvântului Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă, ca, în cele bune şi de folos, să prisosim "din ce în ce mai mult" (I Tes. 4,10). Zilele care se întrezăresc la orizontul lumii întregi, omeneşte vorbind, nu se prevestesc a fi liniştite şi luminoase! Diverse crize mocnesc de la o parte la alta a mapamondului. Mai mult decât oricând, mărturia creştină pe care o dăm omului contemporan trebuie să fie eclesiocentrică, compactă, puternică, în mod obligatoriu şi riguros întemeiată pe piatra tradiţiei şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Numai aşa va convinge! Aşadar, totdeauna strâns uniţi prin legătura dragostei, suntem chemaţi să mergem tot înainte. Suntem încredinţaţi că toţi împărtăşiţi aceleaşi aşteptări! Peste fiii dreptcredincioşi ai Bisericilor noastre chemăm sfintele rugăciuni ale Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor care ne-a prilejuit aceste manifestări sărbătoreşti, închinate aniversării acelor evenimente fericite din istoria Bisericii. Stăruitor, ne rugăm Domnului, Atotţiitorul "Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via Bisericii Tale din România, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea"!