Cuvântul ierarhului: Cultul ortodox şi viaţa lumii

† Corneliu, Episcopul Huşilor

Cine a intrat în contact pentru întâia oară cu frumuseţea şi armonia liturgică a Bisericii Ortodoxe poate foarte uşor să concluzioneze faptul că teologia şi viaţa Bisericii Ortodoxe rămân mereu neschimbate, dar actualizate şi intens trăite în slujirea liturgică. Centrul vital al Bisericii Ortodoxe rămâne dumnezeiasca Liturghie, care este expresia unităţii de credinţă şi imagine a împărăţiei celei veşnice şi netrecătoare a lui Dumnezeu. Mai ales acum, în perioada de pregătire pentru întâmpinarea Învierii Domnului din morţi, cât şi în perioada pascală, deducem aspectul teologic misionar al slujbelor noastre care descoperă întreita taină a vieţii spirituale, şi anume: taina întâlnirii cu Dumnezeu, Izvorul întregii existenţe, taina omului aşa cum este el şi taina întregii creaţii precum şi legătura relaţională care le uneşte pe cele mai sus enumerate.

Slujbele Bisericii au ca scop suprem să prefacă întreaga creaţie în cer

Slujbele noastre, ce-i drept, care în măsurarea timpului sunt mai lungi, necesitând la rândul lor atenţie şi efort fizic susţinut, rămân mereu aceleaşi şi au ca scop suprem şi unic să prefacă pământul şi întreaga creaţie în cer, cele lumeşti să fie sfinţite pentru a depăşi temporalitatea şi a intra în veşnicie. Cultul nostru liturgic care presupune atenţie, concentrare, participare sufletească şi trupească are ca scop final prefacerea celor pământeşti umane şi trecătoare în a deveni capabile de primirea puterii dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. Astfel, sfinţirea apei, semnul crucii, lumânările şi folosirea lor în cadrul tuturor slujbelor divine sunt un semn material pentru prezenţa lumii duhovniceşti netrecătoare. Realitatea pământească unde guvernează legile fizice ale creaţiei nu este ignorată sau redusă la aspecte ce ţin de trecut, ci ea se consideră ca fiind un capitol privit în prezenţa şi asistenţa lucrării Sfântului Duh.

În cultul nostru liturgic se retrăieşte taina unui nou început, care s-a realizat prin Întruparea şi Învierea Mântuitorului, ca biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Taina „cerului şi a pământului celui nou“ (Apoc. 21, 1), unde nu mai există durere, suferinţă şi moarte, unde „toate s-au făcut noi“ (Apoc. 21, 5) o descoperim în rugăciunea sinceră: „toată viaţa şi pe noi înşine lui Hristos Dumnezeu să o dăm (oferim)“. Astfel, întreaga creaţie este încreştinată şi adusă în dar Celui de unde îşi are începutul şi Care poartă grijă de ea prin iubirea Lui fără sfârşit. Aşa cum îngerii preamăresc în ceruri bunătatea lui Dumnezeu - Isaia 6, 2-3: „Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi, şi strigau unul către altul, zicând: sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui“, tot aşa caracterul central al cultului nostru ortodox este închinat Preasfintei Treimi, dumnezeiasca Liturghie încheindu-se cu rugăciunea: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac“.

Cultul ortodox nu trăieşte amintirea unui fapt istoric petrecut

Un alt aspect al cultului nostru ortodox este acela misionar în vestirea şi explicarea învăţăturii Mântuitorului Hristos cuprinsă în Sfânta Evanghelie şi explicată celor prezenţi. Acolo unde credinţa, nu ca ideologie şi teorie abstractă, se trăieşte şi este prezentă, acolo se observă uşor şi direct o nouă lume, lumea lui Dumnezeu, care se află sub binecuvântarea şi ocrotirea Lui („nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor (Apostolilor) să fie una după cum şi Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“) - Ioan 17, 20. Pe lângă aspectul trinitar al slujbelor noastre, uşor descoperim şi pe cel hristologic. Persoana şi opera de mântuire a Mântuitorului Iisus Hristos o descoperim direct în anul liturgic care recapitulează şi retrăieşte momentele cele mai importante din istoria mântuirii noastre, de la Întrupare până la Înălţarea Sa la ceruri.

Astfel, Vecernia descoperă perioada de pregătire a omenirii în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu de a trimite un Mântuitor lumii, iar Utrenia sau slujba de dimineaţă vesteşte momentul Întrupării şi biruinţei Domnului asupra răului. Mântuitorul este Domnul lumii şi al Bisericii, iar lumea, prin opera de mântuire realizată de El, devine primitoare de Duh Sfânt şi biruitoare a răului. Încă din epoca apostolică, Ortodoxia a trăit prin cultul ei liturgic prezenţa Mântuitorului Hristos Cel mort şi înviat nu ca o amintire a unui fapt istoric petrecut, nici ca pe o manifestare a unui sentiment psihologic de moment, ci ca adevărată întâlnire cu Cel mereu veşnic prezent Care Se oferă spre viaţă şi nemurire.

Cu acest aspect duhovnicesc, elementul eshatologic uneşte timpul istoric prezent cu cel ce urmează să vină, „aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de Înălţarea la ceruri, de cea de a doua slăvită venire a Ta ...“, Dumnezeu fiind nu departe, ci împreună cu noi până la sfârşitul veacului.

Prin participare la sfintele slujbe se creează între oameni legături sincere

Astfel, slujirea liturgică cuprinde aspectul istoric, dar şi cel eshatologic, unind timpul istoric trecut cu cel prezent şi cu cel ce urmează să vină. Actul individualist de evlavie rămâne străin cultului ortodox, legătura cu Dumnezeu şi sfinţii Lui arătând locul persoanei şi al legăturii ei cu lumea cea veşnică, de aceea creştinul ortodox intrând în biserică se închină, iar apoi aprinde lumânări, arătând participarea lui la viaţa de biruinţă prin credinţa sfinţilor prin oferirea unui mic dar din rodul lucrului mâinilor lui.

Slujbele divine şi rânduiala lor sunt expresia credinţei trăite şi experimentate alături de toţi cei botezaţi care mărturisesc vederea luminii celei veşnice, primirea Duhului celui ceresc, aflarea şi trăirea credinţei celei adevărate.

Pe lângă acestea, cultul nostru ortodox are o dimensiune umană, pentru că nu este nici o separare între el şi lumea în care trăim noi. Astfel, avem rugăciunile de binecuvântare şi sfinţire a întregii creaţii, pentru că Dumnezeu este prezent peste tot, iar chemarea numelui Lui este o mărturie puternică de credinţă conform căreia întreaga creaţie este chemată la schimbare şi mântuire, „pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 21).

Toate slujbele noastre se doresc să fie un semn conform căruia Hristos este prezent în lume şi ne oferă siguranţa că numai în El şi în Biserica Lui se trăieşte cu adevărat speranţa, libertatea şi adevărata bucurie. Aici, gândirea viciată de întrebări măcinate de îndoiala unui veac în care prezenţa lui Dumnezeu a fost mereu umbrită şi desconsiderată prin ideologii totalitare încetează de a se exprima, deoarece credinţa exprimată prin cultul Bisericii trăieşte şi se manifestă prin taina care se descoperă în sufletul celor care, obosiţi de grijile veacului înşelător, caută odihna şi pacea pe care numai în rugăciune şi în trăire alături de sfinţi o poţi afla.

Numai legătura cu Dumnezeu creată prin participare la slujbele Bisericii creează şi între oameni legături sincere, umane, care se manifestă prin îngăduinţă, disponibilitate şi împlinirea binelui, în dăruire şi oferire, de care este foarte multă nevoie.

Astăzi, mai mult ca oricând descoperim făptura umană tot mai obosită, epuizată, zbuciumată şi suprasolicitată de tehnologizare, înstrăinată de propria identitate, aflată în agonia unei lamentări a lipsurilor şi a ineficienţei zilnice.

Slujbele noastre ortodoxe mijlocesc o altă lume, o lume în care graba, oboseala, epuizarea, teama nu-şi au locul. Ele oferă pacea şi armonia, liniştea şi regăsirea, mângâierea şi încurajarea, fiind salvatoare, oferind un răspuns definitiv la întrebările existenţiale ale omului, căruia îi dă posibilitatea ieşirii din haosul şi tragismul vieţii zilnice.

Slujbele noastre caută să aducă armonia între om şi creaţie, între oameni şi celelalte creaturi şi între oameni care au nevoie unul de celălalt.

Începutul veşniciei este aici

Pentru că trăim mai mult decât orice altă generaţie provocările răului manifestate prin toate mijloacele, aici avem nevoie de încurajare şi putere de biruinţă, şi acestea le aflăm rugându-ne cu credinţă şi sinceritate, descoperind adevărata eliberare şi libertate din puterea şi forţele răului prin bucuria rugăciunii puternice a Bisericii.

Societatea timpului nostru, care a devenit aservită profitului material şi câştigului financiar rapid, fără multă eficienţă şi capacitate, se află într-o mare stare de dezorientare spirituală. Cei care înţeleg că omul nu este numai trup, ci şi suflet, că după această viaţă trecătoare există şi cea veşnică, caută să biruiască cele ale veacului acestuia cu puterea şi mângâierea ce le-o dă taina rugăciunii şi a slujbelor noastre. Nimeni şi nimic în această lume nu poate oferi mai mult decât întâlnirea noastră cu Dumnezeu pe care-L experimentăm participând, trăind slujbele noastre ca pregătiri pentru viaţa cea fără sfârşit, pentru că începutul veşniciei este aici, dar se continuă într-o altă stare după plecarea noastră din această lume.

Mai ales în această perioadă de pocăinţă, care presupune întoarcere şi revenire în sine, o regăsire a propriei identităţi care să aducă echilibru sufletesc, Biserica oferă prin cultul ei liturgic calea călătoriei spre întâlnire cu Izvorul vieţii de la Care îşi are originea fiecare creatură şi Care poartă grijă de toţi şi de toate.

Având şansa de a găsi ceea ce căutăm, de a afla şi împlini, suntem chemaţi să organizăm în mod disciplinat şi fidel propria viaţă pentru participare la slujbele noastre care ne aduc echilibru, pace, armonie, bucurie şi binecuvântare, de care avem mai mult ca oricând multă nevoie.

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi...“ (Matei 11, 28)

* Intertitlurile aparţin redacţiei