Cuvântul ierarhului: Se cuvine să ne rugăm pentru conducătorii ţării?

În sprijinul pomenirii conducătorilor ţării la slujbele Bisericii vin nenumărate argumente scripturistice, patristice, liturgice şi canonice. Însuşi Hristos a recunoscut autoritatea Statului. Sfinţii Evanghelişti au reţinut proverbialul îndemn al Mântuitorului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21; Luca, 20, 25).

† Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Argumente scripturistice

În Vechiul Testament, în Cartea a III-a a lui Ezdra, Eleazar scrie lui Ptolomeu: „Să se aducă jertfe cu turnări lui Dumnezeu celui Preaînalt, pentru rege şi pentru supuşii lui şi să se roage pentru viaţa lor“ (III Ezdra 6, 31).

În Cartea lui Baruh se spune că evreii din captivitate trimiteau la Ierusalim bani să cumpere animale de jertfă şi să facă rugăciuni pentru Nabucodonosor şi fiul său, Belşaţar: „Şi a zis: Iată, am trimis la voi argint cu care să cumpăraţi arderi de tot şi jertfe pentru păcat şi tămâie, şi faceţi miresme, şi aduceţi-le pe jertfelnicul Domnului Dumnezeului nostru, şi vă rugaţi pentru viaţa lui Nabucodonosor, regele Babilonului, şi sub umbra lui Belşaţar, fiul lui, şi vom sluji lor zile multe, şi vom afla har înaintea lor“ (Baruh 1, 10-11).

Psalmii 2, 19, 20, 51, 24, 71, 110 şi 131 din Cartea Psalmilor nu sunt altceva decât adevărate rugăciuni pentru conducători, folosite în cultul ebraic.

Psalmii 19 şi 20 se regăsesc şi în cadrul slujbelor pe care Biserica le-a rânduit în cadrul ceremoniilor din viaţa dregătorilor ţării.

În Noul Testament, normativ şi clasic, pentru toate vremurile, rămâne textul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani, cap. 13, 1-7: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te, căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“.

Vedeţi, Sfântul Apostol Pavel spune că stăpânirile sunt de la Dumnezeu, deşi stăpânirile din vremea sa erau păgâne şi însetate de sângele martirilor. De aceeaşi părere este şi Sfântul Apostol Petru, care recomandă supunere faţă de dregători, cu toate că a suferit ca nimeni altul de pe urma lor. Această supunere, considerată de noi obedienţă, apostolul o consideră drept faptă plăcută lui Dumnezeu. Iată ce spune: „Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de El spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine“ (I Petru 2, 13-14).

Apostolii îndeamnă comunităţile din vremea lor, şi prin ele pe cele de până la sfârşitul veacului, la rugăciuni sporite pentru conducători, în ideea, cum magistral surprinde Sfântul Vasile cel Mare († 379 d.Hr.), ca „pe cei buni, în bunătate îi păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta“ (Rugăciunea după prefacerea Darurilor, din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare).

Argumente patristice

Cel dintâi formular de rugăciune pentru autorităţile Statului îl aflăm în cap. LXI al primei Epistole către Corinteni a Sfântului Clement Romanul († 99 d.Hr.): „Tu, Stăpâne, ai dat stăpânilor şi cârmuitorilor noştri de pe pământ stăpânirea împărăţiei prin puterea Ta cea măreaţă şi nespusă, ca să cunoaştem slava şi cinstea dată de la Tine lor şi să ne supunem lor, întru nimic împotrivindu-ne voinţei Tale. Dă-le, Stăpâne, sănătate, pace, bună înţelegere (unire), tărie, ca să poată îngriji fără o piedică de conducerea încredinţată lor de Tine, că Tu, Stăpâne, Împărate ceresc al veacurilor, dai fiilor oamenilor slavă, cinste şi stăpânire asupra celor ce se află pe pământ. Tu, Doamne, îndreaptă sfatul lor către ceea ce este bun şi bine plăcut înaintea Ta, pentru ca să exercite cu pietate, în pace şi blândeţe puterea dată lor de Tine şi să dobândească astfel harul Tău. Pe Tine, care singur ai puterea de a face acestea şi încă şi mai mari bunătăţi către noi, pe Tine Te lăudăm, prin Arhiereul şi Ocrotitorul sufletelor noastre, Iisus Hristos, prin Care se cuvine Ţie slava şi mărirea, atât acum, cât şi din neam în neam şi în vecii vecilor. Amin“.

Sfântul Clement considera autoritatea Statului, întocmai apostolilor, drept o rânduială de la Dumnezeu.

Sfântul Policarp († 155/167 d.Hr.) scria filipenilor: „Rugaţi-vă pentru regi şi dregători şi pentru căpetenii, precum şi pentru cei care vă prigonesc şi vă urăsc şi pentru vrăjmaşii crucii“ (Epistola către Filipeni, cap. XII). Iar Sfinţii Clement Romanul, Dionisie († 96 d.Hr.), Iustin († 165/166 d.Hr.), Teofil din Antiohia (sec. al II-lea), Ciprian († 258 d.Hr.) spun că poporul se ruga pentru pacea, sănătatea, îndepărtarea vrăjmaşilor şi pentru viaţă lungă împăratului. Sunt încă mulţi alţi Părinţi care recomandă rugăciuni pentru conducători.

Argumente liturgice

Cu excepţia Sfântului Clement Romanul, dovezile din primele trei secole privind rugăciunile pentru autorităţi au un caracter indirect, referindu-se doar la menţionarea lor, însă fără a ne da însăşi structura internă sau formele acestor rugăciuni. Abia din sec. al IV-lea cultul Bisericii trece printr-un proces de statornicire a unor formule liturgice, care sunt folosite şi astăzi. Cele mai preţioase documente de cult din sec. al IV-lea poartă numele generic de Rânduieli liturgice. Sub acest nume se cuprind Canoanele atribuite lui Ipolit, Rânduiala bisericească egipteană, Testamentum Domini, Constituţiile Apostolice şi Epitome, Evhologhionul lui Serapion, episcop de Thmuis, descoperit în sec. al XIX-lea.

Probabil că, din sec. al VI-lea, odată cu introducerea ceremonialului încoronării împăraţilor şi ungerii lor cu Sfântul şi Marele Mir de către patriarh, autoritatea Statului n-a mai lipsit de la slujbele Bisericii. Aşa se face că, în timpul lui Justinian, tronul şi altarul erau indisolubil unite.

În Novella CIX, împăratul Justinian spune: „Credem cu tărie că singura noastră nădejde pentru trăinicia imperiului în timpul împărăţiei noastre depinde de pronia lui Dumnezeu. Ştim că această nădejde este izvorul pazei sufletului şi al trăiniciei stăpânirii noastre“.

Argumente canonice

Despre datoria de a ne ruga pentru conducătorii ţării la slujbe nu vorbeşte, în chip expres, nici un canon al sinoadelor ecumenice. Însă, recunoaşterea căpeteniei Statului este confirmată prin Canonul 84 apostolic, care zice: „De va ocărî cineva pe împărat sau pe stăpânitor, să ia pedeapsă, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească“.

Între sinoadele care atestă mai întâi, într-un fel oarecare, rugăciunea pentru conducători, amintim Sinodul local din Seleucia (410): „Noi rugăm, toţi, pe milostivul Dumnezeu, ca să înmulţească zilele vestitului nostru rege, Jezdigerd, din generaţie în generaţie şi din veac în veac“.

Iar Canonul 69 al Sinodului Trulan îndreptăţeşte chiar intrarea conducătorilor în sfântul altar: „Nicidecum, însă, nu este exclusă de la aceasta stăpânirea şi autoritatea împărătească, când ar vrea să aducă daruri Creatorului, după o tradiţie foarte veche“. Vedeţi, dacă mirenilor le este interzisă intrarea în altar, conducătorilor, fie ei chiar şi eretici, nu!

Însă, dincolo de aceste argumente: scripturistice, patristice, liturgice şi canonice, care îndreptăţesc rugăciunile pentru mai marii poporului, mai există încă un argument, şi anume cel al bunului simţ.

Meditaţi singuri. Însă, nu uitaţi că Rugăciunea este cel mai nobil dar pe care îl poţi oferi cuiva, fie el chiar şi duşman!