Cuvântul parohului: Oştean de veghe la margini de imperii troienite

(File din jurnalul unui preot de ţară)

24 decembrie 1986

S-a înserat de-abinelea. Colindători bat la fereşti şi vestesc în cântec de Lerui-Ler, Naşterea Domnului.

În casă, în ochii celor mici, citesc emoţia aşteptatelor daruri de la Moş Crăciun. În emoţia lor, redescopăr copilul din mine. În căldura căminului, troienesc colinde, după ce, afară, într-o iarnă aspră, au viscolit peste mine trei zile zăpezi de altădată.

Au fost trei zile de efort fizic intens, dureros chiar, de alergat apostoleşte, din noapte-nnoapte pe cărări de munte. Mi-a dat Dumnezeu ce mi-am dorit încă de pe băncile şcolii, o parohie „mare“. Aşezată la marginea Vechiului Regat - parohia în care slujesc (Crucea-Suceava) este întemeiată pe cursul superior al Bistriţei aurii, pe o lungime de peste 30 de km! - de la Cheile Zugrenilor (haitul plutelor de altă dată) până la Leşu Ursului, unde minerii scot la lumină bogăţii ascunse în pântecul munţilor. Câteva nume cu rezonanţă în literatura românilor, ca Toaca, Bârnărel, Crucea, Chiril, Cojoci, Pârâul Haiducului, Arama, umplu cu suflete de români gura de rai de o frumuseţe sălbatică, primordială, ca de la zidirea lumii.

Pietrele Doamnei mă priveau de sus, faţă către faţă, iar în ochii lor nu eram decât un punct negru, mişcător, ce înnota într-un imens ocean alb.

Eu, alături de cei bătrâni înţelepţi ai locului - Rarăul şi Giumalăul - ce ne veghează semeţi de la înălţimea clipei istoria, eu, deci, m-am considerat oştean la datorie la margini de imperii creştine, româneşti: Bucovina, Vechiul Regat şi, dincolo de munţi, Ardealul...

1 gerar 1987

După sărbătorirea în Hristos la Sfânta Liturghie a celor trei zile de Crăciun şi astăzi a Sfântului Vasile şi a Anului Nou, primesc seara, la ora 19, „poruncă“ de la pădurarul de la poale de Rarău că, la Vărărie, moş Costache Lupu mă aşteaptă neapărat dimineaţă, să-l împărtăşesc. De două zile se simte foarte, foarte rău. Chiar mâine, singura mea zi de odihnă, între atâtea încărcate de oboseală cronică? De poimâine, vin iar trei zile de foc continuu pentru sfinţirea cu Aghiazma mare a Bobotezei; confirm obiceiului pământului, al fiecărei case, oriunde s-ar afla, pe întinderea celor peste 30 de km...

2 gerar 1987

De dimineaţă, mult înainte de cântatul cocoşilor, cu comoara Sfintelor Taine la piept, am plecat înfofolit ca pentru Siberii, spre moş Contache. Toată noaptea a nins ca-n basme. Sub plapuma groasă de omăt stau ascunse drumuri, cărări, case, brazi, stele. A nins frumos, dureros de frumos... M-au întâmpinat în ger 10 km de troiene albe, strălucitoare, virgine. Muntele e împodobit împărăteşte şi, de frică să nu tulbure liniştea vreunui fulg de nea, nici nu clipeşte. Frumos e muntele, însă se cucereşte greu, cu jertfă, dar precum soldatul din tranşee, şi preotul trebuie să fie mereu în stare de jertfă şi veghe. Sufletul bătrânului Costache valorează infinit mai mult decât întreaga creaţie văzută ce impune a fi admirată. După patru ore de luptă bărbătească cu nămeţii, cu gerul aprig, cu propriele-mi slăbiciuni, am ajuns la căsuţa de sub Vărărie. Mi-am scuturat ghetele şi hainele pline de omăt, gheaţă şi promoroacă şi ciocănesc la geam. O voce cunoscută mă invită să intru. Când am deschis uşa, am crezut uimit că ori ochii îngheţaţi îmi joacă feste, ori totul, pentru o clipă, se prăbuşeşte peste mine. Moş Costache, aşezat pe un scaun la marginea unei mese de brat lustruit de patima vremii, sorbea calm dintr-o cană de ceai:

- A, sărut-mana, părinte! Amuâ aţi ajuns? Îmi pare rău dar, văzând că întârziaţi, mi-am luat pastilele, un codru de pâine de colea şi ceaiul ăsta. Dacă veneaţi cu cinci minute mai devreme, poate mă împărtăşeam!...

M-a invitat, uşor stingherit, să iau loc, să-mi trag sufletul, să mă încălzesc cu o cană de ceai îndulcit…

…Şi, din nou, acelaşi drum de zece kilometri, aceeaşi iarnă, înapoi spre casă. Doar lumina era mai înală. Se trezise şi soarele. Citisem în şcoală că, pentru cei ce aleargă la marathon, există în efortul maxim un punct limită de care, dacă treci, poţi să iei cununa.

După alte două ore de mers, în care respiraţia îmi îngheţase, la Gura Chirilului, când credeam că mă înving troienele, înghitându-mă, Dumnezeu mi-a trimis un Simion Cirineul în iţări, cojoc mare, lâţos, căciulă brumărie, ce venea dinspre Dorna Arinilor, să-mi ia crucea pe care n-o mai puteam duce. Stătea maiestos într-o sanie, alergată de doi cai mari, albi, împrumutaţi, probabil, de la Feţi-Frumoşii copilăriei mele!

- La mulţi ani, cu sănătate! Hai, părinte, urcaţi în sanie. Noi mergem spre Neagra Broştenilor. Într-o oră sunteţi acasă, la Crucea.

Acum e ora 15, când, în casă, deşi toate încheieturile dor, împăcat, aşez aceste gânduri.

Ziua aceasta, la care voi face mereu recurs, o să-mi rămână vie în amintiri. Azi am înţeles cuvântul părintelui professor Constantin Galeriu, auzit cu vreo trei ani în urmă, pe băncile facultăţii bucureştene: „De câte ori, în grele înercări, credeam că nu mai pot merge înainte, Dumnezeu mă lua în braţe!“ Dincolo de oboseală, de distanţe şi vremuri potrivnice, am fost ca pe front, într-o luptă cu gândurile, cu cu îndoielile, cu neputinţele mele. Într-o luptă, pe un front nevăzut, cu mine însumi. Deşi efortul depus părea a fi inutil pentru că nu l-am împărţăşit pe bătrân, mă simt învingător. Dincolo de entuziasmul tinereţii, am câştigat, pentru că nu am fost singur. Doar fără Dumnezeu omul e singur; sunt convins că azi, 2 gerar 1987, Dumnezeu m-a luat în braţe. Pe moş Constache nu pot fi supărat. Şi eu, şi voi, care citiţi acum sau, poate, peste cine ştie câţi ani, aceste gânduri în fapt, îl veţi pomeni. A fost doar o zi oarecare din viaţa unui preot de ţară, în care am primit botezul muntelui. Şi mâine e o zi, nu?