„Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!“

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul se vrea a fi un puternic protest împotriva păcatului; mai bine spus, o adevărată strategie de luptă împotriva păcatului.

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul (660-740), căruia i se mai spu­ne Canonul cel Mare, cuprinde 250 de strofe, spre deosebire de 30 ale unui canon din zilele de rând. I se spune „Mare“, pe de o parte, pentru mulţimea strofelor, iar pe de altă parte, datorită profunzimii conţinutului său. Tricântările Sfântului Teo­dor Studitul (826) şi ale Cu­viosului Iosif de Sicilia (886) au fost adăugate ulterior. În se­colele XI-XII a fost adăugat un canon de două stihiri în cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca, în care se spune despre ea că „a uimit toate cetele îngereşti şi adunările omeneşti cu viaţa ei cea minunată“.

O expresie a căderii şi a întoarcerii

Tot în această perioadă, conştiinţa Bisericii a dedicat Duminica a cincea din Postul Mare Cuvioasei Maria Egip­tean­ca. Iar la sfârşitul fiecărei pesne s-a adăugat un tropar dedicat Sfântului Andrei Cri­tea­nul, precedat de stihul: „Cu­vioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!“.

Canoanele liturgice au apărut pe la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea. Ele au înlocuit, în mare măsură, condacele, acestea fiind folosite doar după Cân­tarea a 6-a, urmate de un icos. Canoanele au fost alcătuite la început de creştinii sirieni elenizaţi din Palestina. Un canon cuprinde nouă cântări formate din mai multe stihiri scurte, fiind iniţial o adaptare la cele nouă cântări biblice fo­lo­site în viaţa liturgică răsă­ri­teană încă din primele secole creştine, şi dezvoltându-se ulterior independent de acestea: Cântarea lui Moise (Ieşirea 15, 1-19); a doua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43); rugăciunea Anei, mama lui Sa­muel (I Regi 2, 1-10); rugă­ciu­nea Profetului Avacum (Ava­cum 3, 2-19); rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 1-21); rugă­ciu­nea lui Iona (Iona 2, 3-10); ru­gă­ciunea celor trei tineri; cân­tarea celor trei tineri; cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) şi rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 68-79). Cea de-a doua cântare a lui Moise nu s-a bucurat de o largă primire în cult, astfel încât treptat a dispărut din ritual, rămânând doar opt cântări sau pesne. Numărul de stihiri din fiecare cântare era egal cu numărul stihirilor din fiecare odă biblică.

Exegeţii V. Iljine, în lucrarea Le mystere de la pénitence et le Grand Canon de Saint André de Crete, şi Ioannis Fountoulis, în lucrarea Logike Latreiva, spun că acest canon este expresia experienţei căderii în păcat a autorului, dar şi a întoarcerii lui.

Este ştiut faptul că, sub presiunea împăratului Filip Var­danis, Andrei Criteanul a ac­cep­tat pentru scurtă vreme doc­trina eretică monotelită, participând chiar şi la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, în cadrul căruia a fost condamnată învăţătura Sinodului al VI-lea Ecumenic. Însă, el nu a fost un susţinător fervent al acestei erezii, ci - la numai un an de rătăcire - şi-a recunoscut greşeala şi s-a întors la Or­todoxie. De aici şi faptul că el - în calitate de autor al canonului - îşi impută sieşi toate pă­ca­tele. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat „mistagogul căinţei“ sau „învăţătorul prea ales al pocăinţei“, cum l-au numit cei care au completat Canonul cel Mare.

Cât priveşte perioada alcă­tuirii canonului, circulă două ipoteze: prima susţine că autorul l-ar fi alcătuit pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei - Creta (712) sau la pu­ţin timp după aceea - ştiut fiind faptul că el a fost episcopul Cretei timp de 28 ani; a doua ipoteză susţine că acest canon a fost scris de autor la bătrâ­ne­ţe. Ca argument, în acest sens, stau numeroase expresii din ca­non: „Măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad deşert“ sau „Măcar la sfârşit mântuieşte-mă“ sau „Timpul vieţii mele este scurt“.

„Scoală, sfârşitul se apropie“

Canonul Mare cuprinde, întocmai celorlalte canoane, nouă cântări sau pesne, care pot fi rezumate astfel:

- cântarea întâi subliniază sta­rea de păcătoşenie extremă a sufletului, autorul folosind mai multe chipuri scripturisti­ce reprezentative: Adam, Eva, Cain, fiul risipitor, evidenţiin­du-se faptul că iertarea este con­diţionată de „lacrimile po­căinţei“;

- cântarea a doua arată cum păcătosul poate pune început bun, luând ca martor întreg u­ni­versul: „Ia aminte cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se po­căieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe dânsul“;

- cântarea a treia avertizea­ză sufletul să nu urmeze pă­că­toşilor din timpul lui Noe, Ham, Agar, locuitorilor din So­doma şi Gomora, ci celor care au dus o viaţă curată;

- cântarea a patra scoate în evidenţă lupta păcătosului cu păcatul, care, deşi vede că „sfâr­şitul se apropie şi aproape lângă uşă este Judecătorul“, ră­mâne gol de fapte demne de a intra în cămara Mirelui;

- cântarea a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea: „În noapte via­ţa mea mi-am petrecut pu­ru­rea; că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului“. „Cu lut mi-am a­mes­tecat gândul, eu, ticălosul“;

- cântarea a şasea aduce în prim plan modul în care se poa­te îndrepta păcătosul şi sunt aduse spre întărire sufletului ce caută să se pocăiască imaginile tâlharului de pe cruce, devenit primul locuitor al raiului, precum şi ale lui Ma­noe, Barac, Ieftae şi Debora, Iaila, Ana, ju­decătorului Sa­muel şi regelui David;

- cântarea a şaptea, pe de o parte, arată gravitatea fărăde­le­gilor sufletului, infinit mai ma­re decât a altor chipuri scrip­turistice, precum Saul, Abe­salom, Ahitofel, Solomon, Ro­boam, Ieroboam, Ahab şi Iza­bela, Ohozia, Manase, iar pe de altă parte, elogiază pe cei care au renunţat la păcat, precum David şi femeia păcătoasă;

- cântarea a opta reintroduce ima­ginea Înfricoşătoarei Jude­căţi, iar plângerea păcătosului se contopeşte cu plângerea fiului risipitor: „Miluieşte-mă, pe mine, cel ce am păcătuit, Mân­tuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere, primeşte-mă, pe mine, cel ce mă pocăiesc; mi­luieşte-mă pe mine cel ce strig: «Greşit-am Ţie, miluieşte-mă, nelegiuit-am, miluieşte-m㻓; totodată, îi sunt arătate sufletului noi modele de pocăinţă: Ilie, Elisei, Ieremia, Iona, Da­niel, Petru ş.a.

- cântarea a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, a­vând înainte imaginea Înfrico­şă­toarei Judecăţi, dar şi numeroasele modele de drepţi şi pă­cătoşi care s-au mântuit, în­torcându-se la Dumnezeu, ră­mâne statornic în pocăinţă, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul şi Mântui­torul său.

Între peasna a şasea şi a şaptea se află Condacul „Sufle­te al meu“. Textul acestui condac trezeşte conştiinţa adormi­tă de păcat: „Scoală, sfârşitul se apropie“.

În Canonul său, Sfântul Andrei Criteanul a încercat să facă o centralizare a faptelor bi­blice - vechi şi nou-testamen­tare - toate rememorate cu profundă durere şi străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaş omul: crearea, ne­ascultarea şi căderea, alunga­rea din rai, durerea pricinuită de păcat şi aşteptarea mântui­rii, precum şi răscumpărarea săvârşită de Hristos este individualizată şi personalizată. Ele se transpun în faptele fie­că­ruia dintre noi: „crearea mea“, „căderea mea“, „răscum­pă­rarea mea“.

Istoria personajelor canonului devine istoria mea, iar eu devin conştient de profunzimea ei. De remarcat este faptul că păcatul descris de autor nu este al unui singur om, ci este unul universal; este păcatul prin care firea umană se arată a fi căzută, începând cu Adam şi Eva. Marii păcătoşi care au biruit păcatul devin paradigme pentru cei ce doresc şi, mai ales, pentru cei ce încearcă să urmeze calea ascezei; în acelaşi timp, ei sunt şi rugători pentru fiecare dintre cei care se luptă cu păcatul.

De fapt, prima treaptă spre îndumnezeire se realizează prin pocăinţă şi lacrimi pentru păcatele săvârşite: „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, şi suspinuri din adânc curat aduc Ţie, strigând din inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine“. Da, prin mărturisire se şterge atât păcatul, cât şi urmările lui. Însă, mărturisirea păcatelor trebuie să fie însoţită de recunoaşterea stării de rătăcire: „Îmbrăcatu-m-am urât cu hai­nă împestriţată şi sângerată ru­şinos, prin curgerea vieţii ce­lei cu patimi şi iubitoare de des­fătări. Pătat-am haina trupului meu şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântui­to­rule“ (Peasna a 2-a, trop. 14-15). Smerenia, în actul de po­că­inţă, devine o condiţie sine qua non a vieţii în Hristos, piatra de temelie şi începutul creşterii duhovniceşti, a cărei cunună este îndumnezeirea sau „părtă­şia la dumnezeiasca fire“ de ca­re vorbeşte Sfântul Apostol Pe­tru (II Petru 1, 4).

Prin lacrimile pocăinţei murim păcatului

O atenţie deosebită este a­cor­dată în Canon răscum­pă­ră­rii omului din robia păcatului, răscumpărare mijlocită de Mântuitorul prin Jertfa Sa pe Cruce: „Trupul Tău şi sângele Tău pentru toţi Ţi-ai pus, Cu­vinte, răstignindu-Te; trupul ca să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul Ţi-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Pă­rintelui Tău. Săvârşit-ai mântuire în mijlocul pământului, Făcătorule, ca să ne mântuim; de bunăvoie ai fost răs­tig­nit şi Edenul cel ce se încu­iase s-a deschis; cele de sus şi cele de jos, făptura şi toate neamurile mântuindu-se, se închi­nă Ţie“ (Peasna a 4-a, trop. 18-19).

Căderea omului în păcat, răscumpărarea lui prin Întruparea şi Jertfa Mântuitorului, Taina Pocăinţei, dogma Sfintei Treimi, preacinstirea Maicii Domnului sunt principalele teme dogmatice pe care autorul canonului le abordează. De aici şi caracterul dogmatico-doctrinar al canonului. De fapt, autorul vrea să facă din canon un răspuns la acuzele monotelite, exprimând în acelaşi timp dra­gostea omului faţă de Dum­ne­zeu Creatorul, Proniatorul, Mân­­tuitorul şi Judecătorul său.

Sfântul Andrei Criteanul reliefează dogma Sfintei Treimi, prin doxologiile închinate Sfin­tei Treimi în acest canon, ară­tând că pocăinţa este misterul refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Unul în Trei. Dacă prin Botezul în numele Sfintei Treimi fiecare credincios se curăţă de păcatul originar, prin lacrimile pocăinţei - numite şi „al doilea Botez“ - murim pă­catului şi înviem prin harul de viaţă dătător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşadar, Canonul ne introduce pe fieca­re dintre noi în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină să conştientizăm, prin interme­diul modelelor de pocăinţă, amplitudinea păcatelor noastre şi înstrăinarea de Dumnezeu pe care ne-o aduc păcatele.

Canonul cel Mare al Sfân­tului Andrei Criteanul se vrea a fi un puternic protest împo­triva păcatului; mai bine spus, o adevărată strategie de luptă împotriva păcatului. Ca principiu de viaţă, el promovează permanenta pocăinţă pentru păcatele pe care le săvârşim clipă de clipă, precum şi do­rinţa continuă de a urma lui Hristos şi celor ce s-au apropiat de El prin curăţirea de păcate, prin pocăinţă.

Puterea şi darul pocăinţei sunt pregătire pentru Înviere!