Peste 2.000 de credincioşi din judeţul Prahova şi din împrejurimi au prăznuit ieri Înălţarea Sfintei Cruci la Mănăstirea Ianculeşti. Importanţa evenimentului a fost dată nu doar de faptul că această sărbătoare este, alături de cea a Sfântului Mare Mucenic Mina, hramul bisericii acestei mănăstiri, ci mai ales de slujba de sfinţire a acesteia, săvârşită ieri.
Slujba sfinţirii bisericii, precum şi Sfânta Liturghie au fost oficiate de Preasfinţitul Varsanufie, Episcop-Vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de ieromonahi şi preoţi de mir. La eveniment a fost prezent şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a rostit un cuvânt de învăţătură, iar la sfârşitul slujbei a binecuvântat copiii prezenţi, cu prilejul începutului noului an şcolar. Cu aceeaşi ocazie, Părintele Patriarh a hirotesit pe ieromonahul Benedict Sbârnău ca protosinghel şi a acordat donatoarelor terenului pe care s-a ridicat mănăstirea, Eleonora şi Ecaterina Ianculescu, şi celorlalţi ctitori distincţia de vrednicie.
Prezentăm în continuare cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel cu prilejul sfinţirii bisericii Mănăstirii Ianculeşti:
„Astăzi avem o dublă sărbătoare. Este o sărbătoare a Învierii Domnului, pentru că este zi de duminică, şi este o sărbătoare mare, împărătească, Înălţarea Sfintei Cruci. Această zi de mare praznic împărătesc, Înălţarea Sfintei Cruci, are două dimensiuni: una de ordin istoric şi alta de ordin teologic, sau duhovnicesc.
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea aceasta ne aminteşte de trei evenimente mari, distincte, dar legate între ele prin Sfânta cruce.
Astfel, în această zi, pomenim aflarea Sfintei cruci a Mântuitorului Iisus Hristos de către împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, la Ierusalim, în anul 326, şi încredinţarea acestei cruci patriarhului Macarie al Ierusalimului.
În ziua de 13 septembrie, anul 335, biserica nou-construită pe mormântul Mântuitorului Iisus Hristos, din porunca împăratului Constantin cel Mare, a fost sfinţită 5. În ziua următoare, 14 septembrie, în aceeaşi biserică, cu hramul Învierii Domnului, Sfânta Cruce a fost înălţată de către acelaşi patriarh Macarie, pe amvon, în văzul tuturor, astfel încât lumea să se închine Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, cinstind prin acest semn iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat.
În al treilea rând, pomenim reaşezarea Sfintei Cruci în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 629, după ce împăratul Heraclie a recuperat-o de la perşi, care o răpiseră în anul 614.
Aşadar, prăznuim astăzi pomenirea aflării, înălţării şi reaşezării Sfintei Cruci în biserica Învierii Domnului din Ierusalim.
„Crucea este semnul iubirii jerfelnice a Mântuitorului Iisus Hristos”
Din punct de vedere duhovnicesc, Înălţarea Sfintei Cruci ne duce cu gândul la Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Înţelesul duhovnicesc al sărbătorii de astăzi s-a văzut în Apostolul care s-a citit, şi anume Epistola Întâi către corinteni, unde s-a spus: «Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier, pentru noi însă, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci noi propovăduim pe Iisus Cel răstignit. Sminteală pentru iudei şi nebunie pentru neamuri, dar pentru noi, cei chemaţi, Hristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.» Astfel, Sfântul Apostol Pavel ne arată că de fapt crucea este semnul iubirii jerfelnice a Mântuitorului Iisus Hristos, iubire mai tare decât moartea. Este semnul biruinţei lui Iisus Cel înviat asupra morţii şi este puterea lui Dumnezeu pentru cei ce cred. Adică, cum se spune în cărţile noastre de cult, Sfânta Cruce este pavăză şi armă de biruinţă pentru creştini, este păzitoarea creştinilor. De aceea, în Acatistul Sfintei Cruci, cântăm de multe ori: «Bucură-te cinstită cruce, păzitoarea creştinilor».
Această sărbătoare ne arată prin citirea Epistolei Întâi a Sfântului Apostol Pavel către corinteni, şi prin citirea Evangheliei care vorbeşte despre patimile şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, că puterea pe care o arată Sfânta Cruce este puterea iubirii şi iertării lui Hristos, mai tare decât moartea. Din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni a primit El să fie răstignit. Ascultător S-a făcut faţă de Dumnezeu până la moarte. De ce S-a făcut El ascultător până la moarte? Ca să biruiască păcatul neascultării lui Adam cel vechi, şi prin aceasta, crucea ridică pe Adam cel căzut şi vindecă boala sufletului, numită neascultarea şi nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu. Şi aceasta arată că Hristos-Domnul a preferat să moară pe cruce prin ascultare faţă de Dumnezeu, decât să-Şi salveze viaţa biologică, trecătoare. Deci iubirea lui Dumnezeu este mai scumpă decât viaţa, după cum ne spune psalmistul: «Iubirea ta sau mila ta este mai scumpă decât viaţa.» Pentru că cine rămâne în iubirea lui Dumnezeu rămâne unit cu El, izvorul vieţii veşnice. Pentru că L-a iubit pe Dumnezeu şi S-a arătat ascultător până la moarte, Hristos-Domnul, ca om, a primit viaţa veşnică, prin înviere. De aceea, crucea nu poate fi despărţită de înviere. Hristos Cel răstignit este Hristos Cel înviat. Biserica noastră Ortodoxă cântă această cântare ce concentrează toată Taina Crucii şi a Învierii în legătura lor interioară, zicând: «Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.»
„Cine poartă crucea cu credinţă, poartă în el şi Taina Învierii”
De ce Ortodoxia nu desparte niciodată Crucea de Înviere şi Învierea de Cruce, învăţând că oricine poartă crucea cu gândul la Dumnezeu ajunge la înviere, la biruinţa asupra păcatului şi asupra morţii? Pentru că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat din morţi, nu desparte Taina Crucii de Taina Învierii. Când S-a arătat ucenicilor după Înviere, le-a arătat semnele cuielor din mâini şi picioare şi semnul unde a fost străpuns cu suliţa în coaste. El, Care i-a vindecat pe orbii din naştere şi i-a făcut pe paralitici să meargă, putea să facă să dispară din trupul Lui răstignit, printr-o vindecare miraculoasă, semnele răstignirii; dar nu a făcut-o, tocmai pentru a arăta că Cel înviat este Cel răstignit, şi Cel răstignit a înviat din morţi.
Cine poartă crucea cu credinţă puternică şi fierbinte în Dumnezeu poartă în el şi Taina Învierii, căci Învierea e ascunsă în Cruce, iar Crucea se arată în slava ei în lumina Învierii.”
▲ Aşezat într-un amfiteatru natural, aproape de o altă mănăstire, Zamfira, în zonă submontană, Mănăstirea Ianculeşti a fost ctitorită în anul 2005. Iniţiativa ctitoriei a aparţinut surorilor Eleonora şi Ecaterina Ianculescu, din satul Şoimari, care în anul 2001 au donat Arhiepiscopiei Bucureştilor terenul unde au fost ridicate primele corpuri de clădire. La început, Ianculeştiul a funcţionat ca schit sub îndrumarea arhimandritului Nicodim Dimulescu, stareţul Mănăstirii Crasna, din judeţul Prahova. Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, pe 17 aprilie 2005 a fost oficiată prima Sfântă Liturghie, reprezentând începutul slujirii în acest lăcaş de închinare. Ulterior, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, schitul a primit statutul de mănăstire, stareţ fiind numit ieromonahul Benedict Sbârnău, provenit din obştea Mănăstirii Crasna. Obştea actuală a mănăstirii, alcătuită din şapte monahi, săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe bisericeşti, potrivit rânduielilor monahale. Mica biserică din lemn de la Ianculeşti a fost donată de credincioşii din comuna Lunca, judeţul Hunedoara. Are formă de navă, fără abside laterale, cu pereţii din bârne, tencuiţi şi văruiţi la exterior, cu ferestre mici.
▲ Credincioşii prahoveni s-au bucurat de prezenţa celor doi ierarhi la acest eveniment. Postu Maria, o credincioasă în vârstă de 60 de ani, de origine din Matiţa, un sat aflat în apropiere de Şoimari, prezentă la slujba târnosirii bisericii acestei mănăstiri, ne-a declarat: „Am venit astăzi pentru a ne ruga la sfânta mănăstire. E o atmosferă deosebită. Astăzi a fost prezent Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Este pentru prima oară când îl văd, după ce a ajuns în această demnitate, acum un an de zile. L-am văzut coborând din maşină. Slujba a fost frumoasă. Pentru noi, femeile, sfinţirile de biserici reprezintă singura ocazie de a putea intra în altar. Este un eveniment care nu se întâmplă foarte des.”
Doamna Eleonora Ianculescu, una dintre donatoarele terenului pe care s-a ridicat noua ctitorie, a povestit: „Ziua de astăzi înseamnă pentru noi o reîntoarcere în trecut, în copilăria noastră, un zbor peste timp. Îi revăd pe părinţii mei şi pe toţi cei care ne-au influenţat viaţa. Gestul nostru se datorează şi personalităţii părintelui Galeriu, care a fost unul dintre cei mai mari preoţi din România, un om extraordinar, un duhovnic. L-am cunoscut la Ploieşti, unde a slujit treizeci de ani.”
.jpg)
