Dumnezeu mai înainte de cunoaştere

Deşi nu s-a demonstrat încă exact, se pare că în mediul intrauterin bebeluşii visează. Mi-a confirmat-o recent o bună prietenă, căreia i s-a spus la controlul ecografic al sarcinii că pruncul clipea în somn, semn că visa. Această realitate de taină chiar şi pentru lumea medicală caută încă răspunsuri.

Opinia ştiinţifică, pe de o parte, este că, fără să aibă contact cu mediul exterior pentru a vizualiza, bebeluşii pot "visa" vocea mamei sau, începând cu al treilea trimestru de sarcină, lumina pe care o percep prin burta ei. Pe de altă parte, răspunsul medical este cel puţin din punct de vedere teologic insuficient.

Textele revelate ale Scripturii vorbesc despre conceperea, dezvoltarea embrionului şi naşterea copilului prin formulări poetice de elogiere a actului creaţiei Domnului: "Tu mi-ai creat rinichii, Tu m-ai învelit cu pântecele mamei mele: Te laud pentru aceea că mă disting ca (o fiinţă) temătoare (sau minunată). Minunate sunt lucrările Tale şi sufletul meu cunoaşte (aceasta) din plin! Nu a fost ascuns de Tine trupul meu, când am fost făcut în taină, când am fost ţesut în adâncurile pământului" (Ps. 138, 13-15, în paralel cu Iov 10, 8-11). Din acest text, dar şi din altele, reiese evident rolul primordial al lui Dumnezeu în acest act de creare a noului om. Dar oare la aceasta se reduce "implicarea" lui Dumnezeu la începutul vieţii pruncului?

Concepţia iniţiază o serie de procese miraculoase, de evenimente de viaţă. Nimic nu evoluează într-un an atât de rapid precum copilul în acea perioadă embrionară de doar nouă luni. Surprinzător, am spune "suprauman" sau "nu doar uman", schimbările corpului, prin procesul de maturizare, sunt foarte rapide, mai ales în faza de fetus şi, apoi, în cea de sugar.

Asupra existenţei prenatale a copilului, rabinii talmudişti au lansat numeroase discuţii mistice, în care împleteau precepte teologice cu mituri şi legende. De exemplu, o întrebare care i-a preocupat pe cărturarii rabini a fost următoarea: având în vedere că pruncul este născut cu un suflet care este considerat divin, de ce atunci, conform credinţei iudaice, este el imatur din punct de vedere moral şi intelectual? În replică, aceia au explicat că embrionul este păzit de doi îngeri, care-l învăţă toate cunoştinţele din Torah. Dar în momentul în care copilul este pregătit să fie născut, un înger îi loveşte buza superioară, care-l determină pe prunc să uite tot ce a învăţat mai înainte de naştere. Apoi copilul, împotriva voinţei sale, părăseşte habitatul lui ideal şi intră în această lume, cu un strigăt de protest (Tratatul talmudic Niddah 30b). Două realităţi existenţiale, învăţarea Legii lui Dumnezeu în pântece şi părăsirea acestui mediu, prin naştere, spre o viaţă caracterizată adeseori de dihotomism, sunt diferenţiate, conform talmudiştilor, de "lovirea buzei".

Învăţarea legilor dumnezeieşti în pântecele mamei nu reiese cu claritate din scrierile Vechiului şi Noului Testament, dar cu siguranţă revelaţia nu o exclude. Mai întotdeauna însă, enunţarea adevărurilor teologice este văzută ca o emitere dinspre interior, din adâncul cel de taină al omului, din minte sau suflet, spre exterior, buzele omului fiind factorul decizional al transmiterii lor, al verbalizării mesajului, al adaptării lui pentru lumea aceasta. De aceea, gura va vesti lauda Domnului doar dacă Acela îi va deschide omului buzele (Ps. 50, 16: "Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta") şi doar Dumnezeu poate pune "strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele" (Ps. 140, 3).

Relaţia dintre adevărul revelat şi buzele omului este făcută vizibilă în experienţa teofanică a chemării la misiune a lui Isaia: "Şi am zis: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi fărădelegile tale le va curăţi"" (Isaia 6, 5-7). Vederea "Sfântului lui Israel" în incinta sanctuarului, atingerea cărbunelui încins de buzele profetului şi consacrarea sa pentru misiunea propovăduirii cuvântului revelat sunt, laolaltă, icoană a împărtăşirii euharistice şi prefigurare a ei.

Experienţa prenatală a vederii lui Dumnezeu

Întâlnirea omului cu Hristos prin împărtăşire este, aşadar, o reîntâlnire, o reamintire a unei convieţuiri aparent uitată, dar întipărită ontologic omului, o actualizare în om a Vieţii, lumină din lumina Celui Revelat. Rugăciunea celui ce-şi doreşte împărtăşirea cu Hristos: "Petrece întru mine Mântuitorule, şi eu între Tine, precum ai zis; că iată, îndrăznind spre mila Ta, mănânc Trupul Tău şi beau Sângele Tău" (Cântarea a 8-a din canonul dinainte de împărtăşire) este de fapt strigătul omului după firescul convieţuirii intime cu Dumnezeu, pe care acesta pierzând-o, nu i-a rămas lui decât vocaţia spre sfinţenie şi împlinirea spre viaţă veşnică.

Experienţa prenatală a vederii şi cunoaşterii lui Dumnezeu este doar începutul descoperirilor de taină dintre om şi Creatorul său. La Botez, Hristos va lua chip în cel ce se va naşte din nou (rugăciunea de după ectenia mare de la Botez), iar prin Euharistie "Plinirea Legii şi a proorocilor", Hristos, Dumnezeul nostru, "umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin".

Relaţia care se stabileşte încă din pântece între prunc şi părinţi, în special cu mama care îi oferă primul spaţiu al întâlnirii cu Dumnezeu, este şi trebuie să rămână una "umbrită" de Duhul de viaţă făcător, "Vistier al bunătăţilor", către Care să se îndrepte rugăciunea părinţilor: "Doamne, Dumnezeul milelor, milostiveşte-Te spre noi şi casa noastră, şi în marea Ta bunătate, varsă cu îmbelşugare Harul Tău peste toţi copiii noştri. Milostiveşte-te Doamne spre noi şi spre fiii noştri pe care Tu ni i-ai dăruit. Mult milostive Doamne, Care dai hrană păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor pământului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, hrăneşte, creşte şi păzeşte cu bine şi pe copiii noştri. Ajută-ne Doamne a răsădi în fiinţa lor tot ce-i bun şi folositor Sfintei Biserici, neamului şi bine plăcut Ţie, ca şi printr-înşii să Se preamărească Numele Tău cel Sfânt. Umple-i Doamne de înţelepciunea luminată şi priceperea sfântă care se pogoară de la Tine. Apără-i pe ei de toate cursele vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Porunceşte Îngerilor Tăi ca totdeauna să fie călăuzitorii şi povăţuitorii lor luminaţi, spre toate faptele cele bune. Rugămu-ne Ţie Doamne, deschide mintea lor ca să Te cunoască pe Tine cât se poate mai mult. Amin". (Rugăciunea părinţilor pentru copiii lor)

" Relaţia care se stabileşte încă din pântece între prunc şi părinţi, în special cu mama care îi oferă primul spaţiu al întâlnirii cu Dumnezeu, este şi trebuie să rămână una umbrită" de Duhul de viaţă făcător".