Glasul conştiinţei în Taina Spovedaniei

Conştiinţa nu poate să dispară vreodată din sufletul omului. Ea poate fi adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate fi întunecată printr-o viaţă de păcat. Avem datoria să o păstrăm curată prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin post, prin cunoaşterea temeinică a învăţăturii creştine.

Din cuprinsul Canonului Mare, care se citeşte în prima săptămână a Postului Mare şi a cărui citire se repetă şi în săptămâna a cincea în ziua de joi, am ales următoarele cuvinte pentru folosul nostru duhovnicesc: „Dintru aceasta m-am judecat, dintru aceasta m-am osândit eu, ticălosul, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai apăsător. Judecătorule, Mântuitorul şi cunoscătorul meu, milostiveşte-Te şi mă scapă şi mă mântuieşte pe mine, robul Tău“. Cugetul, care ne judecă şi ne osândeşte, este conştiinţa noastră, conştiinţa morală care este glasul lui Dumnezeu în sufletul omului, care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască, cum stă scris în Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă (pag. 340). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei“ (Expunere la Psalmul 147, 3). Conştiinţa nu poate să dispară vreodată din sufletul omului. Ea poate fi adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate fi întunecată printr-o viaţă de păcat. Avem datoria să o păstrăm curată prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin post, prin cunoaşterea temeinică a învăţăturii creştine. Conştiinţa adormită sau întunecată de păcat se curăţeşte, se luminează în Sfânta Taină a Spovedaniei în care ne mărturisim păcatele cu adâncă părere de rău, căinţă, cu credinţa că Dumnezeu ne iartă şi cu hotărârea de a ne strădui să nu mai păcătuim.

O ruşine care vine de la diavol

După moartea noastră cu trupul, la judecata particulară, ca şi la cea de apoi, la sfârşitul lumii, Mântuitorul Se foloseşte de conştiinţa omului în judecarea faptelor lui cele rele, ca omul să nu poată spune că a fost judecat pe nedrept. Conştiinţa îl va osândi atunci pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Şi nu se găseşte nimic de osândit atunci când omul a încetat de a mai face păcate, atunci când va lua iertarea păcatelor în Sfânta Taină a Spovedaniei.

De ce este atât de apăsătoare mustrarea făcută de conştiinţă? Răspundem pe scurt: pentru că atunci vom înţelege că puteam, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu un efort moral de voinţă, să  ne fi împotrivit păcatului care bătea la uşa inimii noastre sub chipul gândului păcătos. Acesta, odată intrat în inima noastră, trebuia să-l alungăm şi trebuia mărturisit îndată la părintele nostru duhovnicesc pentru a lua iertarea şi vindecarea rănii făcute de păcat. Mustrarea cugetului se face şi atunci când ne împărtăşim cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos fără pregătirea sufletească potrivit rânduielii Bisericii noastre, adică nespovediţi şi neiertaţi de păcate în Sfânta Taină a Mărturisirii.

Mulţi nu se spovedesc dintr-un sentiment de ruşine că au păcătuit, stăpâniţi de gândul: ce va zice părintele duhovnic când îi vom mărturisi păcatele săvârşite? Această ruşine vine de la diavol, cel care ne-a îndemnat la păcat, şoptindu-ne printre altele: păcatul nu este aşa de grav; greşeşte, păcătuieşte orice om, şi Dumnezeu iartă. Dar după ce ai păcătuit, trezeşte în noi ruşinea.

Mult milostiv este atunci când ne mărturisim păcatele

Nu trebuie să ne fie ruşine de a ne spovedi. Păcatele spovedite nu se divulgă de preotul duhovnic, potrivit canoanelor Bisericii. Apoi trebuie să mai ştim că, atunci când ne mărturisim păcatele în scaunul de spovedanie, de faţă este prezent, nevăzut de ochiul omului, Dumnezeu, Care este pretutindeni prezent, ascultând şi primind mărturisirea noastră, iertându-ne păcatele prin rostirea cuvintelor de către preotul duhovnic: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (fiică) şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale (mărturisite - n.n.), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin“. La auzul acestor cuvinte, suntem cuprinşi sufleteşte de cea mai mare bucurie din viaţa noastră, bucuria mântuirii care ne aduce pacea şi liniştea sufletească. La înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, scăpăm de mustrarea cugetului care este cel mai apăsător lucru pentru om, apăsarea, mustrarea veşnică. Dumnezeu este şi drept judecător, nu numai mult milostiv. Mult milostiv este atunci când ne mărturisim păcatele. Drept judecător atunci când, după moartea trupească, ne înfăţişăm la judecată, judecata făcută de şi prin glasul cugetului, glasul conştiinţei cu care ne naştem fiecare dintre noi, oamenii.