„Iată Mirele vine în miezul nopţii“

Începând cu seara Duminicii Floriilor, intrăm într-o perioadă cu totul aparte, de pregătire intensă, prin post şi rugăciune, pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători de pe parcursul anului bisericesc, Învierea Domnului. Iar această perioadă, cunoscută ca Săptămâna Mare, străluceşte smerit mai ales prin rânduielile liturgice, unice în tot anul, şi pe care credincioşii le iubesc în mod deosebit, numite denii. Deniile sunt slujbe de seară, constituindu-se în prilejuri de meditaţie, de întoarcere către cele dinlăuntrul nostru, pentru a se pregăti aşa cum trebuie pentru a lua parte la misterul Patimii şi al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

În cele ce urmează, vom încerca să descifrăm semnificaţiile adânci ale primei zile din această săptămână, adică ale lunii celei mari, care debutează cu denia săvârşită în seara Duminicii Floriilor, avându-l drept călăuză pe părintele Marian Vild, asistent la Catedra de Noul Testament de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti. Postul Mare este împărţit în două perioade, adică cea a postului de patruzeci de zile, care se încheie odată cu praznicul Floriilor, şi cea care începe cu denia de duminică seara, săptămâna patimilor. "Între aceste două perioade există o continuitate, însă accentul se mută de pe efortul personal din cele patruzeci de zile de post pe împreună pătimirea noastră cu Hristos şi spre contemplarea iconomiei răscumpărării şi reînnoirii făpturii din robia păcatului prin cruce, finalizată în biruinţa Învierii."

Slujbele săptămânii celei mari au o bogată încărcătură de învăţături care ne pot ajuta să ne conformăm viaţa noastră voinţei lui Dumnezeu şi să o acordăm la ritmul liturgic şi timpului sacru al Bisericii. Astfel, după cum ne spune părintele, "este timpul când trebuie să adăugăm peste tânguirea pentru păcatele noastre o altă tânguire pentru Hristos cel ce se jertfeşte pentru noi", după îndemnul din Icosul zilei de luni: "Peste tânguire să mai adăugăm acum tânguire şi să vărsăm lacrimi, plângând împreună cu Iacov pe Iosif, pururea slăvitul şi curatul, pe cel ce s-a robit cu trupul, iar sufletul şi l-a păstrat nerobit; şi a domnit peste tot Egiptul. Că Dumnezeu dă slugilor Sale cunună nestricăcioasă."

Iosif cel "preafrumos" - personaj tipologic, tip al lui Hristos

La începutul Săptămânii Patimilor, Biserica face pomenirea fericitului Iosif cel "preafrumos", la care se adaugă şi pomenirea smochinului neroditor. Vorbindu-ne despre fericitul Iosif de care se face amintire în slujba acestei zile, părintele Vild ne aminteşte că este fiul lui Iacov şi al Rahelei din Vechiul Testament, a cărui istorie o aflăm în cartea Geneza în capitolele 37-50 şi ne arată că este numit cel "preafrumos" întrucât el este văzut ca preînchipuire a lui Hristos. De asemenea, părintele ne spune că precum oarecând patriarhul Iosif, aşa şi Hristos a fost pizmuit de confraţii săi, a fost vândut pe treizeci de arginţi şi a zăcut în groapă (mormânt). De asemenea, aşa precum Iosif a ajuns mai mare peste tot Egiptul (adică peste tot păcatul), în acelaşi chip Hristos înviind a împărăţit peste tot păcatul, şi precum patriarhul din Vechiul Testament salvează prin grâu pe egipteni şi neamul său de foamete ("Iosif cel curat/ Noian de bunătăţi s-a arătat./ Grâu a împărţit/Şi drept-stăpânitor el s-a vădit" - stihurile "la preafrumosul Iosif"), tot astfel Hristos hrăneşte pe oameni prin Trupul Său - "Pâinea vieţii" (In 6,48 şi urm.). "Biserica ne cheamă să aprofundăm taina răscumpărării omului făcându-ne atenţi la acest personaj din Vechiul Testament, tip a lui Hristos. Aşa precum vânzarea lui Iosif de către fraţii plini de pizmă, Dumnezeu folosit-o spre salvarea acelora, tot aşa, vânzarea şi uciderea lui Hristos va fi spre salvarea neamului omenesc. Iată, încă din prima zi a Săptămânii Patimilor ni se indică tot parcursul Crucii, dar şi finalul Învierii şi semnificaţia ei, ascunse în chipul patriarhului Iosif. Interpretând în cheie tipologică persoana şi viaţa patriarhului vechi-testamentar, Biserica asumă întreaga revelaţie biblică, subliniind continuitatea şi uniformitatea acesteia".

Smochinul păcatului va fi nimicit

Potrivit părintelui Vild, cea de a doua temă a zilei de luni, uscarea smochinului neroditor, se înscrie mai degrabă în planul pregătirii fiecăruia dintre noi în vederea apropierii de Domnul Cel Răstignit şi Înviat. "Observăm, spune Sfinţia Sa, cum schimbarea accentului de pe nevoinţa personală pe împreună pătimirea cu Hristos nu se face brusc, ci treptat, cele patruzeci de zile întrepătrunzându-se cu Săptămâna Patimilor, întrucât primele trei zile ale acesteia din urmă păstrează o atenţionare, la nivel personal, care este în acelaşi timp şi o chemare la pocăinţă, măcar în ceasul al 11-lea". Întâmplarea uscării smochinului la porunca lui Hristos este citită la începutul Evangheliei zilei de luni (Mt 21, 18-22). Ceea ce atrage atenţia este asprimea pedepsirii smochinului pe motivul nerodirii. Potrivit evanghelistului Marcu, smochinul nu avea roadă întrucât "nici nu era vremea smochinelor" (11, 13). "Ceea ce vrea să arate Hristos este faptul că momentul când se vor cere de la noi roadele lucrării noastre va veni pe neaşteptate. Creştinul trebuie să se îngrijească permanent să aibă roade, pentru a nu-l prinde momentul judecăţii neroditor". Punându-ne înainte tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la această pericopă evanghelică, părintele ne arată că Hristos Domnul, Care făcuse numai bine până atunci, Îşi arată aici, pedagogic, pentru prima dată "puterea Lui pedepsitoare", dar şi că Mântuitorul le arată ucenicilor că patimile ce vor urma le primeşte de bunăvoie, deşi are putere să "usuce" pe răstignitorii Săi. Dar la tâlcuirea Sfântului Ioan, ne-o aminteşte şi pe cea a lui Isidor Pelusiotul: uscarea smochinului are legătură cu pomul "căderii din Rai", care ar fi fost tot un smochin, şi din ale cărui frunze şi-au făcut protopărinţii Adam şi Eva acoperăminte în urma căderii; păcatul este asemănat cu smochinul, întrucât, asemenea fructelor lui, la început este dulce şi lipicios, dar mai pe urmă este usturător. Potrivit acestei tradiţii, Dumnezeu nu a blestemat atunci, în Eden acel pom, dar o face acum Hristos, înaintea Patimilor Sale, arătând ucenicilor că va nimici "smochinul" păcatului pentru a nu mai face rod, care este pricină a căderii omului.

Hristos - Mirele şi Judecătorul

Începând de luni până miercuri, la denie se cântă un frumos tropar: "Iată Mirele vine la miezul nopţii...", o frumoasă metaforă a relaţiei care trebuie să existe între Hristos Domnul şi fiecare suflet uman, adică una nupţială, de maximă apropiere, aşa cum ne tâlcuiesc Sfinţii Părinţi: venirea Mirelui este şi un moment de judecată, adică de constatare a iubirii miresei - sufletul uman faţă de Mirele ei, Hristos. Vorbindu-ne despre troparul acesta, părintele ne spune că el este preluat de la slujba Miezonopticii din zilele de rând, iar vechimea lui este anterioară secolelor V-VI d.Hr. Acest tropar este inspirat din pericopa evanghelică cunoscută sub numele de pilda celor zece fecioare din Evanghelia lui Matei, capitolul 25. "Prezenţa lui în primele trei zile din Săptămâna Patimilor, explică părintele, este încă o mărturie a suprapunerii nevoinţei personale şi a însoţirii lui Hristos pe drumul crucii. De fapt, aceste două accente sunt complementare şi se condiţionează reciproc. Astfel, nimeni nu va putea să se lupte singur cu păcatul, ci biruinţa asupra acestuia este urmare a biruinţei lui Hristos prin Patimi şi Înviere, şi, asemenea, nimeni nu poate să-L urmeze pe Hristos prin cruce spre Înviere, dacă mai întâi nu s-a "lepădat de sine" prin înfrânare şi rugăciune. Prezenţa troparului Miezonopticii nu are doar rolul de a ne aminti de evenimentul Parusiei, ci în înţelesul timpului liturgic în care intrăm prin Sfintele Slujbe, care nu mai este unul cronologic, istoric, ci teologic, anticipăm momentul Parusiei şi al Judecăţii. Privegherea la care suntem chemaţi vizează momentul actual, creştinul fiind chemat la o priveghere continuă, la un un permanent "astăzi", transformând timpul cronologic în veşnicia întâlnirii cu Dumnezeu."

▲ "Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de Împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi."