Icoana smerită a unui mare duhovnic

Arhimandritul Serafim Man, fostul stareţ al Mănăstirii Rohia, a fost condus ieri pe ultimul drum, slujba înmormântării fiind săvârşită de IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, IPS Justinian al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului şi PS Iustin Sigheteanul.

L-am văzut prima dată în 1972, cu prilejul hramului. Mergeam şi înainte la Rohia. Pe atunci nu ştiam calvarul prin care au trecut mănăstirile şi marii duhovnici din cauza decretului draconic 410. Am aflat mai târziu că, odată cu acest decret, şi părintele Serafim Man a trebuit să părăsească, în 1959, Mănăstirea Rohia şi să fie preot de mir în mai multe sate. În mănăstire îl primise vestitul stareţ Justinian Chira, astăzi Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, încă din anul 1952. Aici va ajunge ieromonah în anul 1957.

În 1972, când de un an revenise la mănăstire, de Sfântă Mărie Mare, mi s-a odihnit privirea văzându-l: înalt, ascetic, inspirând linişte şi bunătate. Am aflat că era omul rugăciunii şi al muncii, că în vremea stăreţiei lui s-au ridicat multe din clădirile mănăstirii. O binecuvântare pentru tot ţinutul era aceea că părintele Serafim, fiind duhovnic iscusit, îi mângâia şi-i uşura pe toţi cei ce ajungeau cu sufletul răvăşit la el. Fiii lui duhovniceşti nu erau doar călugării, deşi în primul rând aceştia, ci credincioşi din toate părţile. Pe deasupra, era şi un bun gospodar, datorându-i-se numeroase din realizările Mănăstirii Rohia.

Pe bună dreptate, dacă ar fi să-i aplicăm definiţia duhovnicului, am spune că părintele Serafim era omul care, datorită mortificării patimilor şi a nepătimirii pe care o dobândise, avea faţă de lucrurile duhovniceşti o adâncă cunoaştere şi faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia fără nici un pericol ştia să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu.

Ne dăm seama de ce a rânduit Dumnezeu ca el, în anul 1980, să-l primească în obştea mănăstirii pe Nicolae Steinhardt şi să-l călugărească. Mai mult, chiar Preasfinţitul Iustin i-a fost unul dintre ucenici, iar la sărbătoarea Sfântului Ştefan, când a liturghisit ultima dată, a avut mângâierea de a fi împărtăşit de ucenicul de odinioară.

În 1984 a fost nevoit să renunţe la stăreţie din cauza unei boli nemiloase: cancer la gât. L-am vizitat atunci la Clinica Medicală III din Cluj-Napoca. Era senin şi liniştit, doar un lucru îl preocupa: pe mâinile cui rămâne Mănăstirea Rohia? A ajuns pe mâini bune. Stareţul Iustin Hodea, precum şi stareţul Justinian odinioară, şi-a împletit destinul personal cu destinul mănăstirii.

Minunea lui Dumnezeu este că s-a tămăduit cancerul şi a mai trăit treizeci de ani, aducând multă mângâiere ucenicilor. Trăindu-şi viaţa smerită în lumea celor mulţi şi anonimi, a avut bucuria sufletească de a dărui celor ce veneau la el un crâmpei din liniştea cerului. A şi scris o sumedenie de cărţi, dar, consider eu, nu prin acestea a fost mare, ci prin lucrarea duhovnicească ce a făcut-o.

Acum, pe 12 februarie 2013, s-a mutat la Cel pe Care cu atâta drag L-a slujit şi avem nădejdea că Dumnezeu Cel minunat întru Sfinţii Săi îi va face parte de comuniunea dulce cu alţi mari duhovnici mutaţi în eternitate.

Pe pământ, cu un duhovnic mai puţin, în cer, cu un rugător mai mult. Cu tristeţe realizăm că, rând pe rând, mutându-se aceşti oameni aleşi, rămânem tot mai săraci şi mai singuri. Dumnezeu să-l sălăşluiască în curţile Sale şi cu Sfinţii să-l numere.

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului