Împreună-rugăciune pe patul suferinţei

Există în România foarte mulţi preoţi de caritate care îşi desfăşoară activitatea în diverse unităţi laice şi care au în vedere păstorirea credincioşilor ortodocşi din ţară. Pastoraţia misionară din spitale diferă de pastoraţia misionară din alte instituţii, dar are acelaşi scop, mântuirea oamenilor, mijlocirea pentru mântuirea lor, şi face parte din acelaşi segment de apostolat al Bisericii Ortodoxe Române.

Totul a început în 1995, când s-a încheiat un protocol între Ministerul Sănătăţii şi Patriarhia Română, prin care tinerii absolvenţi de Teologie urmau să fie hirotoniţi pe seama unor unităţi spitaliceşti pentru a asigura asistenţa religioasă atât bolnavilor, cât şi familiilor acestora. Începând din acest an, propovăduirea Cuvântului Evanghelic a ajuns în mod oficial şi în instituţiile spitaliceşti. Din 1989 până în 1995, preoţii de parohie, în raza cărora se aflau spitale, s-au implicat şi au spovedit şi împărtăşit bolnavi. Pentru perioada de dinainte de Revoluţie, în timpurile comuniste, atee, Biserica Ortodoxă Română a lucrat totuşi, cu toate piedicile.

În Craiova sunt preoţi misionari de caritate aflaţi în unităţile spitaliceşti, armată, penitenciare şi căminele de bătrâni. Preoţia de caritate din spital este cea mai răspândită, pentru că spitalele sunt în număr mare în oraşele importante.

Slujitor al Altarului într-un spital

Prin preot de caritate se înţelege preotul ortodox, hirotonit pe seama unui Altar ce se află în incinta unui spital şi are ca scop asigurarea asistenţei religioase pentru bolnavii credincioşi internaţi acolo pentru tratament. În această lucrare a preotului intră şi pastoraţia familiilor celor bolnavi, care sunt practic cei care împlinesc lucrarea prietenilor slăbănogului, aducând pe preot la patul celui bolnav. Primul mijlocitor al celui bolnav este cel din familie. Cu acesta, preotul ia legătura, merge la bolnav, îl spovedeşte, îl împărtăşeşte, săvârşeşte Taina Sfântului Maslu. De multe ori se întâmplă ca şi însoţitorii celui bolnav să se mărturisească şi ei şi să participe la slujbele bisericii din cadrul spitalului. Este un câştig duhovnicesc  deosebit pentru că preotul de caritate are şi rolul de a alina suferinţa familiei celui bolnav. Suferinţa nu aparţine doar celui bolnav, ci se răsfrânge şi asupra familiei.

Preotul de caritate dintr-un spital se implică şi în pastoraţia medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmiere, personal administrativ şi auxiliar al spitalului. El păstrează o legătură deosebită cu aceştia, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârşind unele slujbe cum ar fi Sfinţirea Mare a Apei de Bobotează şi stropirea tuturor saloanelor şi a credincioşilor, ei aduc colindătorii de Crăciun. Mai mult, preotul se mai implică şi în activităţile culturale din spital, organizarea de simpozioane, catehizarea personalului administrativ al spitalului.

Acolo unde se trage clopotul şi se bate toaca, se aude cântarea liturgică, vin şi oamenii, indiferent de funcţie şi de misiunea lor. Practic vorbim de o împreună-lucrare a medicului, care este doctor pentru trup, şi a preotului, cel ce este doctor pentru suflet. Mulţi cred că spitalul este un loc plin de apăsare, chinuitor. Dincolo de acestea, trebuie ştiut că aici ne aflăm la interferenţa duhovnicească între tămăduirea trupului şi a sufletului.

Şansa pocăinţei şi îndreptării sufleteşti pe patul de spital

Credinciosul aflat în suferinţă Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a cercetat, că nu l-a uitat, că l-a mişcat puţin din amorţeala duhovnicească în care era. Pe acesta boala de multe ori îl îndeamnă să-şi facă o analiză serioasă a conştiinţei şi să poată să-şi dea seama de starea în care se află. El devine astfel în stare să se mărturisească, recunoscându-se ca fiind „cel dintâi dintre păcătoşi“. Pe patul de spital, omul se raportează diferit la trăirile sale interioare. Din acea clipă, pentru el, singura cale sigură de a învinge suferinţa este credinţa în Dumnezeu.

Dincolo de aceste fericite cazuri de îndreptare, există şi oameni pe care suferinţa nu îi poate îndrepta. Cel nepregătit spiritual, de pildă, stă înaintea bolii în răzvrătire, cu dorinţa de a ieşi mai repede din spital. Din suferinţa sa, el nu învaţă nimic. La el se observă lipsa conştientizării stării lui interioare păcătoase până la aflarea diagnosticului în spital. Oamenii necredincioşi, parte din ei, rămân necredincioşi şi în faţa bolii. Cei care au acest ajutor al familiei ca să fie îndemnaţi spre Spovedanie gustă puţin din mireasma harului dumnezeiesc, însă pentru a înţelege, a trăi şi a realiza ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lor trebuie să se implice şi să se pregătească de primirea Sfintelor Taine, să citească cărţi ziditoare de suflet. Toate acestea sunt medicamentele care ajută trupului şi sufletului deopotrivă.

Pe de altă parte, există oameni care, deşi nu s-au spovedit niciodată şi nu au trecut prea des pe la sfânta biserică, se întorc la Dumnezeu şi, având această încercare a suferinţei trupului, se trezesc din punct de vedere sufletesc. Aici nu e lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu, care mişcă inima omului. Preotul este doar vasul prin care se pogoară harul, prin care lucrează Domnul. Nu ştim câte minuni poate să facă Dumnezeu prin harul care se împărtăşeşte omului în Biserică. Credincioşii ortodocşi practicanţi care se îmbolnăvesc au un privilegiu de analiză a conştiinţei şi de primire cu bucurie a suferinţei, iar ceilalţi, dacă nu văd că acesta este un semnal pentru pocăinţă, pentru schimbarea vieţii lor, pot rămâne împietriţi în continuare.

Latura filantropică a slujirii în spitale

În jurul preotului de caritate se formează şi o comunitate de credincioşi care îl ajută pe acesta în săvârşirea anumitor lucrări filantropice. Ajutorul capătă aşadar o dimensiune socială, întrucât foarte mulţi dintre cei internaţi nu dispun de banii necesari pentru a ajunge acasă sau pentru a reuşi să cumpere medicamentele. În sprijinul acestora vin preotul de spital şi credincioşii care se strâng în jurul său. Unii dintre aceştia devin în adevăratul sens al cuvântului fiii duhovniceşti ai preotului capelan. Nu sunt mulţi, dar ei aduc un plus de putere.

O zi la spital

Considerăm necesar pentru cititori exemplificarea amănuntelor descrise mai sus cu latura experienţei noastre de până în prezent. În fiecare dimineaţă, mergem în spital, în saloanele bolnavilor care ne-au anunţat că doresc să primească Sfintele Taine. De fiecare dată, apelăm la deschiderea celor aflaţi în suferinţă, neîncercând să obligăm pe nimeni sau să-l aducem forţat în comuniunea Bisericii. În spital nu se face prozelitism, ci, după îndemnul Mântuitorului, „dacă voieşte cineva să Mă urmeze, să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să vină după Mine…“. Urmează catehizarea pe care preotul o face celor care se pregătesc pentru tratamente mai grele, pentru a fi încurajaţi spre rugăciune, adresându-se şi familiei pentru ca aceştia să postească, să se roage intens, să facă milostenie pentru ajutorul celui bolnav. Trebuie pomenite la slujbe şi numele doctorilor care săvârşesc actul medical în secţiile spitalului. Ei sunt cei care ne ajută cel mai mult în slujirea noastră, recomandând bolnavilor să ne cheme pe noi, slujitorii de caritate, pentru a săvârşi Tainele Sfintei Spovedanii, Împărtăşaniei, Sfântului Maslu.

Propovăduirea lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, în instituţiile sanitare este prin urmare o necesitate. Rugăciunea pe care o facem pentru vindecarea celui bolnav devine aşadar o împreună-lucrare a acestuia, a familiei lui, a preotului de parohie, a comunităţii din care face parte şi chiar şi a celor din salonul unde este internat. (Pr. Adrian-Claudiu Pîrvu, slujitor al Paraclisului „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon“, în cadrul Spitalului Clinic Municipal „Filantropia“ din Craiova)