„În Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească“

Sute de credincioşi au umplut pe 1 ianuarie 2010 Catedrala patriarhală din Bucureşti. În această zi, când Biserica Ortodoxă a sărbătorit Tăierea împrejur după Trup a Domnului şi pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, slujba Sfintei Liturghii a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi slujitori ai Catedralei.

La finalul Sfintei Liturghii a avut loc momentul solemn al încheierii anului 2009 ca an omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni. Sub această egidă, Sfântul Vasile şi ceilalţi Sfinţi din Capadocia s-au aflat în atenţia tuturor eparhiilor ortodoxe româneşti, atât din ţară cât şi din străinătate, după cum a arătat Părintele Patriarh Daniel.

În cadrul aceluiaşi moment a fost prezentat, ca o retrospectivă a manifestărilor comemorative desfăşurate în anul trecut, volumul intitulat „2009 - anul Sfinţilor Capadocieni în Biserica Ortodoxă Română“. Lucrarea a fost realizată de Centrul de Presă „BASILICA“ al Patriarhiei Române şi publicată la Editura „Trinitas“. După acest moment s-a dat citire Hotărârii Sfântului Sinod prin care anul 2010 este proclamat An omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti. Actul sinodal a fost citit de părintele arhimandrit Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale.

În cuvântul rostit în cadrul sfintei slujbe, Patriarhul României a vorbit despre semnificaţiile pericopei evanghelice a zilei. După ce a amintit că Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe 1 ianuarie trei sărbători distincte, dar legate între ele duhovniceşte - Tăierea împrejur a Domnului săvârşită la opt zile după naşterea Sa, pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, trecut la Domnul la 1 ianuarie 379, prăznuit în chip special anul trecut împreună cu toţi Sfinţii Capadocieni, şi începutul Anului Nou calendaristic - , Părintele Patriarh Daniel a tâlcuit Evanghelia rânduită pentru această dată.

Evanghelia are legătură cu toate cele trei sărbători enumerate mai sus. Ea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această sporire duhovnicească este concluzia şi centrul semnificaţiilor spirituale ale acestei Evanghelii. Mântuitorul Iisus Hristos la vârsta de 12 ani are o înţelepciune neobişnuită pentru vârsta lui biologică. El merge cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif împreună cu rudele lor în fiecare an la Ierusalim, potrivit tradiţiei iudaice. Merg la templu pentru a se închina şi pentru a serba Paştile. Această călătorie la Ierusalim arată semnificaţia duhovnicească a templului, locul unde prezenţa lui Dumnezeu este cea mai intensă şi mai directă faţă de poporul ales. Templul însă era o preînchipuire sau o prefigurare a Persoanei însăşi a Mântuitorului Iisus Hristos. După cum într-un spaţiu definit material prin construcţie locuieşte Dumnezeu, tot aşa în Omul Iisus Hristos este prezent Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic.

Umanitatea lui Hristos, Biserica Noului Testament

Amintind de textul apostolului sărbătorii, PF Părinte Daniel a evidenţiat că Sfântul Pavel afirmă că „în Iisus Hristos locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii“ infinite, necuprinse, mai presus de înţelegere. Deşi trupul este limitat, în el locuieşte dumnezeirea cea necuprinsă cu vederea, cu simţurile şi cu înţelegerea. „Templul era prefigurarea sălăşluirii lui Dumnezeu printre oameni şi mai ales prezenţa plinătăţii lui Dumnezeu Fiul în umanitatea pe care El a asumat-o şi a împropriat-o. Templul era casa sfântă care Îl prevestea, Îl prevedea pe Cel Unul Sfânt, Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat din iubire pentru oameni. În El sunt unite pentru veşnicie dumnezeirea şi omenitatea. De aceea, când Mântuitorul S-a apropiat de Sfintele Sale Pătimiri a zis: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Eu îl voi rezidi» Prin aceasta el a făcut legătura între unicul templu al poporului evreu şi templul Trupului Său. Prin intermediul Trupului lui Hristos care devine şi izvor al trupului Său tainic care este Biserica se vede legătura dintre templul Vechiului Testament şi Biserică. Templul prefigura întruparea lui Hristos, sălăşluirea lui Dumnezeu în umanitate şi în acelaşi timp preînchipuia Biserica lui Hristos, adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi şi sălăşluirea harului lui Dumnezeu în toţi cei botezaţi“. Astfel, templul acesta explică de ce la sfinţirea unei biserici ortodoxe mai întâi se citeşte rugăciunea lui Solomon de sfinţire a templului din Vechiul Testament. Dar şi templul din Vechiul Testament, şi biserica nou-sfinţită reprezintă taina mare a unirii lui Dumnezeu cu oamenii prin Iisus Hristos. În acest templu vin pelerinii evrei, printre care şi Pruncul Iisus împreună cu mama Sa şi cu Iosif, socotit în popor ca tatăl lui Iisus. După ce ajung acasă constată Maica Domnului şi Iosif că copilul de 12 ani nu se află printre copiii rudelor şi vecinilor care au fost la templu. S-au îngrijorat şi s-au întos la Ierusalim căutându-L trei zile. Nu l-au găsit decât a treia zi, în templu, ascultând şi întrebând pe cărturari, pe învăţătorii de lege care o viaţă întreagă au studiat legea şi proorocii. Toţi se mirau de răspunsurile Lui, cum un copil în vârstă de 12 ani cunoaşte Scripturile toate pe de rost şi înţelesurile cele mai adânci ale Sfintelor Scripturi şi explică în mod lămurit cele mai dificile locuri din Sfânta Scriptură.

Conştiinţa lui Hristos că Tatăl Lui este Părintele ceresc

Când Maica Domnului L-a văzut pe copilul Iisus între învăţaţii Legii a rămas uimită şi a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Eu şi tatăl tău, Iosif, te-am căutat. Şi am fost îngrijoraţi“. Pe neaşteptate, copilul de 12 ani a răspuns: „De ce trebuia să Mă căutaţi? Nu ştiaţi că se cuvenea ca Eu să fiu întru cele ale Tatălui Meu?“ Ei nu au înţeles cuvintele acestea, dar Maica Domnului le păstra în inima ei. La vârsta de 12 ani, copilul Iisus avea conştiinţa că Tatăl Său nu este dreptul Iosif, ci Tatăl ceresc, că El este Fiul lui Dumnezeu făcut Om din iubire pentru oameni şi că familiaritatea cu Tatăl din ceruri este una veşnică, iar templul este considerat casa lui Dumnezeu şi se cuvenea ca El să fie întru ale Tatălui din ceruri.

Darurile Tatălui din ceruri ca pregătire pentru primirea lui Mesia sunt Sfintele Scripturi şi casa Domnului sau Templul Sfânt din Ierusalim. Toate Îl preînchipuiau şi Îl binevesteau tainic pe El, pe Hristos, Dumnezeu Cuvântul prezent, cu Sfintele Scripturi şi pe Dumnezeu întrupat prezent în templu, pentru că acesta din urmă prefigura Trupul Său. Când El tâlcuia cuvintele Scripturii în sensul cel mai profund şi cuprinzător o făcea pentru că El a scris Scripturile prin Duhul Sfânt. Dumnezeu Cuvântul cel Veşnic prin Duhul Sfânt a inspirat pe autorii cuvintelor Sfintelor Scripturi, dar de fapt autorul Sfintelor Scripturi este El, Dumnezeu Cuvântul. Aceasta s-a confirmat după Învierea Sa, când ucenicilor Luca şi Cleopa, sub forma unui pelerin necunoscut, le-a tâlcuit Scripturile, Legea lui Moise, Proorocii şi Psalmii, arătându-le acestora locurile din Scriptură unde se vorbeşte despre El. Acesta este înţelesul profund al răspunsului copilului Iisus de 12 ani din Nazaret că „se cuvenea să fiu întru cele ale Tatălui Meu“, în casa Domnului şi în cuvântul Domnului. Evanghelia pune accentul pe creşterea sporită într-un ritm neobişnuit cu înţelepciunea şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică arătarea înţelepciunii dumnezeieşti, veşnice, în mod progresiv dar mai rapid decât în mod obişnuit.

Mântuitorul păzeşte Legea, dar o şi desăvârşeşte

Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naştere şi această tăiere împrejur era simbolul credincioşiei, al alegerii şi al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu şi un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu şi a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea şi învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârşeşte prin învăţătura şi lucrările Sale sfinţitoare, minunate. „De ce nu se tăia împrejur copilul de parte bărbătească la vârsta de şapte zile, ci de opt zile? Se ştie că numărul şapte este o cifră sfântă la evrei. Pentru că cifra opt nu mai reprezintă lumea aceasta, ci reprezintă ziua veşniciei. Prin acest fapt se arată, ca şi la sărbătoarea Hanuka, unde se aprind opt lumânări, nu şapte, destinaţia oricărui om credincios de a moşteni viaţa veşnică. Deci cine se naşte şi în ziua a opta primeşte un nume, acela are un nume pentru veşnicie, nu doar pentru istorie. Destinaţia finală nu este istoria, ci viaţa veşnică“, a spus în încheiere Patriarhul României.