„În loc să blestemi întunericul, mai bine aprinzi o lumânare“

Nu e nevoie decât să deschidem ferestrele sufletului şi vom putea privi lumea aşa cum este: învechită ca o haină, de stricăciunea care nimiceşte viaţa, de urâtul care pustieşte sufletele. Un vast câmp al dezolării generale se întinde sub ochii noştri în timp ce muşcăm mai adânc din carnea aproapelui. Ne lăsăm târâţi într-un râu al nihilismului şi al urâtului, iar faptul că ne-am obişnuit cu o stare generalizată de deznădejde dovedeşte faptul că cea mai cumplită temniţă e cea în care te simţi bine. Trăim o nouă eră a gnosticismului. Mai înfricoşător este faptul că această erezie a cuprins mare parte din creştini, sub forma nihilismului manifestat în feluritele sale forme. De ce spun gnosticism? Fiindcă aşa cum acei gnostici din perioada Bisericii primare - printre alte inepţii - credeau că Dumnezeu ne-a aruncat aici (idee preluată de Heidegger în teoria despre faptul de a fi ca aruncare în lume) şi îşi vede de-ale Lui, tot aşa şi noi Îl excludem pe Dumnezeu din istorie de fiecare dată când punem preţ mai mult pe răul pe care îl poate face omul, mai mult decât pe binele pe care îl poate face Dumnezeu. Suntem în duh eretic, gnostic (nihilist) de fiecare dată când credem că ştim ce se va petrece în viitor pe baza unor informaţii abil construite de mintea omenească, dar care exclud sfatul Scripturii: vor fi războaie şi zvonuri de războaie, cutremure pe alocuri, dar nici atunci nu va fi sfârşitul. Ce este aceasta decât a spune: nu mai contorizaţi fiecare conflict armat, nu mai faceţi socoteala câte cutremure au fost în această zi, câte păsări au picat din cer în oraşul X. Şi nu în ultimul rând: nu mai daţi vina pe conspiraţii şi pe armele biologice; daţi vina pe păcatele voastre! Toate aceste nenorociri trebuie să se întâmple, dar nu înseamnă nimic pentru cel care trăieşte în duhul de rugăciune şi de pace al Bisericii. Căci, dacă nici Ilie nu L-a văzut pe Dumnezeu în acel vânt puternic, nici noi nu o să putem trăi roadele Sfintei Împărtăşanii în tulburarea sufletului, ci în adierea de vânt lin a rugăciunii pentru noi şi pentru lume. Dar pentru "adevăratul ortodox" Biblia nu există decât pentru a confirma ceea ce el ştie deja de la foşti masoni care acum fac "dezvăluiri" despre ce se va întâmpla în lume pentru următorii 50 de ani, el "ştie" de la scientologi, neoprotestanţi, musulmani (că ei au făcut documentarul despre "antihristul Dajjal" în care sunt atacate icoanele ortodoxe şi simbolistica creştină de veacuri, dar desigur, asta a contat prea puţin pentru dreptmăritorii care le-au postat) sau alte surse curat patristice.

În definitiv acesta este înţelesul cuvântului rostit de Mântuitor în Cartea Apocalipsei: "Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine este drept să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt să se sfinţească încă" (Apocalipsa 23, 11): Hristos oricum vine! Eşti bun sau rău, El oricum vine. Vor fi cutremure şi catastrofe mai mici sau mai mari, El oricum vine. Va fi o părută pace, ca pe vremea lui Noe când "beau, mâncau şi se însurau", El oricum vine. Dacă noi vom trăi în ascultare de Biserică, cele exterioare au o prea mică importanţă. Dar aici intervine iar duhul eretic al gnosticismului: cunoaşterea noastră, gnoza noastră este cea care primează. Dezvăluirile senzaţionale, demascările, invectivele. Totul pe baza unor zvonuri şi vorbe deşarte. Dar aceasta se vinde şi aceasta se caută şi aceasta creează admiratori şi astfel, prin ei, ne justificăm şi în ochii noştri.

Vă mai amintiţi de paranoia yoghină de prin anii â90 cu acele îndemnuri de a ne uni în meditaţie comună pentru a devia traiectoria nu ştiu cărui asteroid care ar fi urmat să lovească pământul? Bine că aceia puteau să facă propagandă prin toate mijloacele massmedia, bine că puteau să îndemne la "meditaţie", în timp ce noi, în loc să îndemnăm la rugăciune (personal sau în comun, aşa cum se proceda în Constantinopol de fiecare dată când negura vrăjmaşilor ameninţa cetatea sfântă) îndemnăm la rezistenţă armată, fuga în munţi, demonstraţii şi orice altceva ce seamănă mai mult cu indicaţiile tactice ale lui Che Guevarra decât cu îndemnurile la trezvie ale Sfântului Apostol Pavel. Câteodată am impresia că mai degrabă ne pregătim de un război de gherilă decât de venirea întru slavă a Mântuitorului şi intrarea în viaţa cea veşnică. Şi asta fiindcă nu ştim ai cărui duh suntem.

Preferăm să inventariem propagarea răului în lumea din jurul nostru, dar nu facem nimic decât să criticăm pe cei care - mai bine, mai rău - fac ceva, dar noi, la rândul nostru, nu întreprindem nici o acţiune. Calomnia a înlocuit rugăciunea, iar ranchiuna, iertarea. Vinovaţi sunt mereu evreii, ungurii, ţiganii, ocultiştii, mai puţin noi. Ştim deja viitorul; e negru pentru noi, păcătoşii, dar nu facem nimic să-l luminăm. Mi se pare mie sau ne scapă sensul proverbului "în loc să blestemi întunericul mai bine aprinzi o lumânare"?