Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri În pas de rugăciune la mănăstiri moldave

În pas de rugăciune la mănăstiri moldave

Data: 28 Aug, 2010

În perioada 23-26 august 2010, 20 de tineri din cadrul ATOR Iaşi şi Suceava au întreprins un pelerinaj către mănăstirile şi schiturile din zona Neamţ şi Suceava. Până aici, nimic deosebit. Inedit este faptul că traseul, de peste 50 km, a fost făcut pe jos, în pas de rugăciune, povaţă, comunicare şi bucurie. În cele 3 zile de mers numai prin pădure, s-a reuşit parcurgerea unui traseu a cărui frumuseţe este greu de imaginat, mai ales că vremea a ţinut cu noi.

În prima zi, după ce ne-am închinat în Schitul "Acoperământul Maicii Domnului", satul Groşi, jud. Suceava (vecin cu Boroaia), am străpuns stratul verde al copacilor înghesuiţi, îndreptându-ne spre Schitul Cărbuna al Mănăstirii Neamţ, unde ne-a vorbit bărbăteşte şi cu multă înţelepciune bătrânul părinte Elefterie. Plecăm spre Schitul Vovidenia, locul unde îşi petrecea vacanţele Mihail Sadoveanu, care iubea acest loc pentru că "în tihna lui îţi poţi auzi gândurile". După ce ne închinăm şi la icoana făcătoare de minuni a Mănăstirii Neamţ, ce ocroteşte această aşezare de peste 6 veacuri, găsim drumul spre Pocrov, un alt schit al Marii Lavre nemţene. Aici, sus, în vârful colinelor împădurite, lângă "Poiana Raiului", aşezarea Schitului Pocrov, adică al Acoperământului Născătoarei de Dumnezeu, mi-a dat impresia că nu am văzut în ţară ceva mai frumos. Cerând darul Preasfintei, coborâm pe cărare tăind câmpul verde şi nădăjduind că vom ajunge înainte de apus la Mănăstirea Secu. Însă, socoteala de acasă nu se potriveşte totdeauna cu cea din târg.

Drumul - frumos; te mai opreşti după zmeură sau mure; după ce ajungi la stradă mai întrebi pe unde-i drumul, te mai descalţi ca să treci prin râu şi iar o iei la pas, prin pădurea care începe să se întunece. După o vreme, ne apucăm de cântat; nu sfârşim însă doi psalmi că, luminată de clara lună, ne răsare înainte, armonioasă, Mănăstirea Secu. După cină şi rugăciunea de seară, la lumina lumânării şi a candelelor, mergem să ne odihnim, căci ştiam că a doua zi vom participa la Sfânta Liturghie.

După slujbă pornim spre Mănăstirea Sihăstria, desigur nu fără un popas duhovnicesc, în care părintele Nicodim ne împărtăşeşte gânduri despre frumuseţea Ortodoxiei şi despre faptul că în Biserica Ortodoxă putem găsi deplina bucurie şi adevărata libertate. După închinarea la Mănăstirea Sihăstria şi la mormântul duhovnicilor Cleopa şi Paisie, urcăm spre Schitul "Sfântul Daniil Sihastrul" şi ajungem acolo cu greu, din cauza mulţimii rugilor de mure care ne făceau să ne oprim destul de des… Citim o catismă în biserica Schitului ascuns în creierii munţilor şi pornim spre Schitul Sihla, la care ajungem, ca şi în seara precedentă, odată cu luna. Aici, după cină, luăm lanternele şi mergem la Peştera Sfintei Teodora, ca să ne facem acolo rugăciunea de seară. Acolo, simţi că rugăciunea te uneşte cu toţi şi că liniştea nopţii şi lumânările din peşteră atrag, parcă, mai mult ca în altă parte, atenţia, harul şi mila lui Dumnezeu.

În noua dimineaţă am coborât, pe un drum pe care nu mi-l închipuiam aşa de frumos şi de împresurat cu poieni şi privelişti minunate; am făcut unele popasuri, până la Schitul Agapia Veche, apoi am continuat calea spre strălucitoarea Mănăstire Agapia, falnică şi îngrijită, împodobită mai ales cu suflete harnice spre mântuire şi iubitoare de Hristos. Aici s-a încheiat pelerinajul nostru cu atâtea zeci de kilometri de mers pe jos prin păduri, cu gândul înfipt în cuvintele unor rugăciuni scurte şi adânci, cu trupurile parcă mai impregnate de duh, cu grija de a ne îndeplini vocaţia de îngeri păzitori unul altuia, cu sufletul îndestulat acum de bogăţiile naturii, cu bucuria cunoaşterii mai bine între noi şi cu încă un gând în plus, anume că sunt atât de multe flori în lumea asta, care sunt frumoase chiar dacă nu le vede nimeni, că este atâta mireasmă a câmpului, chiar dacă nimeni nu o miroase, că sunt atâtea izvoare din care nimeni nu bea şi totuşi ele strălucesc, miros, cântă - toate acestea pentru că ele ştiu să dea slavă Creatorului în linişte şi să desfete pe cel care îndrăzneşte să le cerceteze…

M-aş bucura dacă, într-o zi, astfel de trasee vor fi consacrate ca itinerarii de pelerinaj între mănăstiri. Pelerinaje în care oamenii să se regăsească departe de oraşele aglomerate, să se roage în natură redescoperind frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu.

(Doru Mihai Barna, coordonator de tabere, Arhiepiscopia Iaşilor)