Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri IPS Mitropolit Andrei, Doctor Honoris Causa la Alba Iulia

IPS Mitropolit Andrei, Doctor Honoris Causa la Alba Iulia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Oana Rusu - 06 Mai, 2015

Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia. După festivitatea de decernare a titlului, ierarhul a susţinut o prelegere intitulată după versurile lui Tudor Arghezi: „Altarul ca să ţină şi pietrele să fie/ Cer inimă şi viaţa zidite-n temelie“.

La Simpozionul Internaţional „Ethosul misionar al Bisericii în postmodernitate“, ediţia XIV-a, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918“ participă personalităţi din întreaga lume. În cadrul actualei ediţii, Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia a oferit titlul de Doctor Honoris Causa IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei.

Ierarhul a susţinut o prelegere, cu acest prilej, încadrată în tematica Anului omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi a Anului comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii, abordând, astfel, patru teme: 1. „Parohia care nu este misionară, în frunte cu preotul ei, are toate şansele să devină o epavă“; 2. „Mănăstirea care nu este un centru de spiritualitate capabil să influenţeze duhovniceşte zona, şi-a ratat menirea“; 3. „Ca parohia şi mănăstirea să îşi facă bine astăzi misiunea, preotul şi stareţul trebuie să ardă“; 4. „Începutul entuziast, atât pentru preot cât şi pentru stareţ, are loc în şcolile de teologie“.

Referitor la faptul că parohia trebuie să facă o lucrare misionară, ierarhul a arătat că după Învierea Sa, înainte de a Se înălţa la cer, Mântuitorul i-a trimis pe ucenicii Săi să propovăduiască, făcându-i misionari: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate cele ce vi le-am cerut vouă“.

„Acest mandat, apostolii l-au îndeplinit cu străşnicie, transmiţându-l atât păstorilor Bisericii cât şi credincioşilor. Ceea ce făceau ei şi ceea ce au făcut misionarii din trecut şi de astăzi se cheamă misiune“, a arătat IPS Mitropolit Andrei.

„Misiunea este vocaţia apostolică a Bisericii, de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, chemându-le la reconciliere în numele lui Hristos, prin pocăinţă şi botez. Misiunea este un act de trimitere: «precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi» zice Domnul Iisus Hristos“, a spus ierarhul.

Astfel, „misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numai în sensul de a fi un instrument al mântuirii, ci că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii. În istoria Bisericii, misiunea bine făcută s-a finalizat prin înfiinţarea de noi comunităţi, în care domnea dragostea lui Hristos. Chemarea misionară a Bisericii ţine de misiunea ei apostolică, misiunea este un act de fidelitate a Bisericii faţă de Domnul Hristos. Biserica este deschisă pentru toate neamurile şi culturile, aşa cum arată prezenţa mulţimii la Cincizecime. Imaginea Bisericii la Cincizecime este reversul Turnului Babel. De aceea, proiectul ei apostolic este zidirea trupului lui Hristos“. Astfel, după cum a arătat IPS Mitropolit Andrei, datoria de a propovădui Evanghelia se datorează faptului că învăţătura lui Hristos trebuie pusă în practică, iar pusă în practică, ea schimbă lumea.

Misiunea şi rugăciunea

Ierarhul a arătat că în primele timpuri creştine viaţa credincioşilor era contaminantă pentru cei din jur, subliniind importanţa faptelor care împlinesc învăţătura creştină: „Dragostea lor, modul lor de a trăi era un argument covârşitor pentru ca alţii să vină la Hristos“. IPS Mitropolit Andrei a arătat că de-a lungul veacurilor, creştinii de vocaţie sunt misionari pentru ceilalţi, atât cu cuvântul cât şi cu fapta: „Viaţa duhovnicească nu e doar o problemă particulară, cum ar vrea să o considere lumea post-modernă, ci este un lucru esenţial pentru toţi. Creştinii trebuie să fie misionari“, a subliniat IPS Mitropolit Andrei, care a adăugat că istoria neamului românesc şi a Bisericii s-au împletit: „Misionarismul l-a făcut preotul, dar în acelaşi timp, şi credincioşii“. 

„Noi credem că rugăciunea Bisericii ne-a ajutat să trecem prin toate încercările care au fost şi mai sunt. Cine nu crede în puterea rugăciunii de a coborî cerul pe pământ şi de a-l ridica pe om prin strădania îndumnezeirii la modelul suprem, care este Mântuitorul Iisus Hristos, acela se găseşte la antipodul Ortodoxiei şi nimeni nu trebuie să creadă mai cu putere în lucrarea îndumnezeitoare a rugăciunii decât preotul ortodox. Pentru adevăratul preot ortodox, suprema preocupare a vieţii, prin care poate lucra el mântuirea lumii, este misiunea însoţită de rugăciune. Misiunea secondată de rugăciune constituie viaţa preotului ortodox, dar nu numai a preotului, ci şi a credinciosului ortodox, a parohiei întregi, a consiliului şi comitetului parohial, a activităţilor catehetice şi filantropice şi a tuturor acţiunilor ce trebuiesc orientate în duh misionar şi în spiritul rugăciunii, către apropierea oamenilor în Hristos“, a spus IPS Mitropolit Andrei.

Astfel, „întrebuinţarea eficientă a timpului scurt pe care-l trăim presupune rugăciune şi acţiune. Ora et labora. Aşa s-a întâmplat în vremurile normale în Ortodoxie. Aşa s-a petrecut şi la noi, cu excepţia perioadei comuniste, când am făcut ce s-a putut, dar când tot Ortodoxia a ţinut dreaptă coloana vertebrală a neamului. Din nefericire, din acea perioadă au rămas nişte sechele pe care cu greu le putem surmonta. Dacă atunci convenea sistemului să se facă cât mai puţin pe tărâm spiritual, după căderea sistemului, unii dintre preoţi şi dintre credincioşi au rămas într-un imobilism păgubos“, a arătat ierarhul care a atras atenţia că Ortodoxia este veşnică, nu are legătură doar cu spaţiul privat, aşa cum reclamă post-modernismul.

Astfel, Biserica nu poate fi degradată la măsura unei simple instituţii istorice, care s-a născut în istorie şi ar muri, odată cu timpul, acest fapt fiind o blasfemie: „Biserica are o dimensiune eshatologică. Comunitatea de creştini dintr-un loc, adică Biserica pământească, este nedespărţită de Biserica cerească sau comunitatea sfinţilor, fiind astfel, un semn profetic al Împărăţiei. Parohia care nu e activă şi misionară are toate şansele să ajungă o epavă. În zadar ne lăudăm cu credinţa înaintaşilor şi voievozilor, dacă nu trăim asemenea lor“, a spus ierarhul care a amintit că Sfântul Pavel îi certa pe evrei care se lăudau cu înaintaşii lor, dar fără să respecte şi Legea, în Epistola către Romani, capitolul II, versetele 17-24. Astfel, „dacă tu te numeşti creştin şi te reazimi pe tradiţie şi te lauzi cu Dumnezeu, şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din tradiţia sfântă, tu care înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi? Tu care propovăduieşti să fii corect, eşti incorect?“ a arătat ierarhul, exemplificând astfel ceea ce a numit „o atitudine antimisionară“.

Monahii, inima mănăstirilor

Referitor la importanţa mănăstirii, ierarhul a arătat că în lumea actuală în care omul a devenit egoist şi supus patimilor, călugării trebuie să arate că sunt mai importante renunţarea la sine, rugăciunea, săvârşirea faptelor bune, în scopul ajutorării celor aflaţi în suferinţe sau încercări. Astfel, mănăstirile, prin călugării dedicaţi misiunii lor au influenţat, din punct de vedere duhovnicesc mulţimi de oameni. Au fost amintiţi monahi precum Paisie Olarul, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Teofil Pârâianu, care au reprezentat inima unor centre de spiritualitate de la care oamenii care veneau pentru a primi ajutor plecau încurajaţi şi întăriţi în credinţă. Astfel, mănăstirile sunt locuri în care viaţa duhovnicească pulsează şi se revarsă în toată lumea, a arătat ierarhul, ele nu trebuie să fie doar locuri unde, pe primul plan, stau activităţile gospodăreşti, necesare, de altfel, însă viaţa spirituală este aproape inexistentă.

De asemenea, ierarhul a arătat că îndrumătorii duhovnieşti, precum preotul sau monahul, trebuie să fie călăuziţi, în ceea ce fac, de dragostea faţă credincioşi: „trebuie să îşi iubească credincioşii, ei sunt fiii lui sufleteşti! Lor le este datoare inima sa, râvna sa, devotamentul său“. Preotul trebuie să aibă răbdare, râvnă şi dăruire, „altfel preoţia nu dă roade, sufletele pier, iar preotul fără dăruire şi-a ratat misiunea“.