La „Domniţa Bălaşa“ se continuă opera Brâncovenilor

Sfântul Grigorie, episcopul Nissei, a fost cinstit, sâmbătă, 9 ianuarie, şi duminică, 10 ianuarie, la Biserica „Domniţa Bălaşa“ din Capitală. Având în vedere că în această biserică se află moaştele Sfântului Grigorie, ocrotitorul bisericii, încă de sâmbătă seara, după slujba Vecerniei, acestea au fost purtate în procesiune în jurul bisericii. Ieri, înainte de începerea Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit pictura bisericii, recent restaurată.

La finalul Sfintei Liturghii, Patriarhul Daniel a spus că această biserică este „modelul unei bune chivernisiri a averilor materiale spre slava lui Dumnezeu“. Prin această biserică, s-a arătat o permanentă invitaţie a românului la evlavie, la credinţă, la demnitate şi la cultivarea frumuseţii.

Construită în 1881, la o lună după ce România a fost declarată regat, a fost îngrijită de epitropii aşezămintelor brâncoveneşti, Nicolae Bibescu şi Teodor Văcărescu, care „au arătat conştiinţa laicatului ortodox ce are misiunea de a susţine lucrarea ctitoricească a voievozilor, mitropoliţilor şi a poporului drept-credincios“, a mai spus Preafericirea Sa.

Curtea bisericii forfotea de credincioşi, sâmbătă seara, încă înainte să înceapă slujba Vecerniei. Credincioşii îl aşteptau pe PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal. Acesta a săvârşit slujba Vecerniei şi a Litiei, după care, alături de 20 de preoţi şi diaconi, a mers în procesiune cu moaştele Sfântului Grigorie de Nissa, în jurul bisericii vechi de peste 120 de ani. Atmosfera de rugăciune a fost întregită de glasurile psalţilor - „întrerupţi“ din când în când de ecteniile preoţilor -, dar şi de lumânările credincioşilor care licureau în întunericul din curtea bisericii. Aceştia nu au plecat la casele lor înainte de a săruta moaştele renumitului teolog, care a trăit în secolul al IV-lea. Moaştele Sfântului Grigorie de Nissa se află la Biserica „Domniţa Bălaşa“ din Capitală de aproximativ 40 de ani, iar relicvariul cu sfintele odoare datează din anul 1792, după cum a spus PS Ciprian Câmpineanul, în cuvântul rostit.

A doua zi, duminică dimineaţă, Biserica „Domniţa Bălaşa“ a primit binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, care a resfinţit pictura recent restaurată, după care a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu PS Ciprian Câmpineanul, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. În cadrul slujbei a fost hirotonit întru diacon Sorin-Eusebiu Argintariu.

„Pocăinţa la care ne cheamă Iisus Hristos este o invitaţie la înnoirea vieţii“

Cuvântul Preafericirii Sale, rostit după citirea Sfintei Evanghelii de la Matei cap.4, 12-17, care relatează începutul activităţii de propovăduire a Mântuitorului, s-a concentrat pe tălmăcirea sensurilor duhovniceşti pe care le descoperă pocăinţa, precum şi pe interpretarea versetului 16: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“.

Evanghelia arată mai întâi că Sfântul Ioan Botezătorul - care L-a mărturisit pe Hristos ca fiind Mesia, trimis de Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu - a fost întemniţat. Întemniţarea a premers morţii sale violente, martirice, el fiind decapitat. Cu aceasta, Evanghelia arată încheierea activităţii de prezentare publică a lui Iisus din Nazaret de către Ioan. Dacă Iisus din Nazaret ar fi fost prezentat de cineva necunoscut de popor, nu ar fi avut o credibilitate suficientă. Ioan era preţuit de popor pentru viaţa sa sfântă, ascetică, dar şi pentru credinţa sa puternică şi pentru curajul său de a vesti voia lui Dumnezeu privind îndreptarea oamenilor. Toată predica şi lucrarea publică a Sfântului Ioan Botezătorul a fost una care îndeamnă la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“, la care adaugă: „Faceţi fapte vrednice de pocăinţă!“.

Părintele Patriarh a evidenţiat în cuvântul său că Sfântul Ioan Botezătorul este primul mare Dascăl al pocăinţei, ca schimbare a felului de a gândi, de a vorbi şi de a făptui. Modului de viaţă rău îi spune el „Nu!“ şi îndeamnă la viaţa potrivit voii lui Dumnezeu. Acest program de binevestire a împărăţiei lui Dumnezeu s-a apropiat pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut om şi a locuit printre oameni. Predica Sfântului Ioan Botezătorul este preluată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru a arăta Domnul că El confirmă această predică, după cum Sfântul Ioan l-a confirmat, l-a mărturisit pe Iisus că este Mielul lui Dumnezeu Cel care ridică păcatele lumii.

Despre Împărăţia cerurilor nu se poate vorbi decât în stare de pocăinţă. Nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor fără pocăinţă. În Postul Sfintelor Paşti vedem că uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei cerurilor. Fără pocăinţă este cu neputinţă a intra în Împărăţia cerurilor, fiindcă nimic necurat nu intră acolo. Singurul mod de a ne curăţi de păcate este prin Botezul prin apă şi prin Duh Sfânt, şi prin botezul lacrimilor, al spovedaniei, al mărturisirii păcatelor.

„Pocăinţa la care îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos este o datorie şi un dar de la Dumnezeu. Este datoria de a ne întoarce la Dumnezeu, Izvorul vieţii şi fericirii noastre veşnice. Dar este şi un dar, fiindcă nu toţi oamenii cultivă acest dar al pocăinţei, al întoarcerii spre Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la pocăinţă de bunăvoie, nu de nevoie. Nu de teama pedepselor, ci din dragoste pentru Hristos. Pentru Dumnezeu trebuie să ne pocăim. Să ne pară rău că noi, cei creaţi după chipul lui Dumnezeu, nu suntem buni, nu suntem milostivi. Pocăinţa la care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos nu este una făcută cu presiune, cu ameninţare. Hristos nu a spus: „Pocăiţi-vă că o să vă pedepsim“ sau „Pocăiţi-vă că vine sfârşitul lumii“, ci zice: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor, pregătiţi-vă, că s-a gătit vouă fericire şi viaţă veşnică“. Pocăinţa la care ne cheamă Iisus Hristos este o invitaţie la înnoirea vieţii. Este o invitaţie la schimbare. Fiţi buni, fiţi cinstiţi, fiţi curaţi că vă apropiaţi de Împărăţia dreptăţii, a iubirii, a sfinţeniei. Iar fără haină pregătită de nuntă nu se poate intra în Împărăţie“, a subliniat în continuare Patriarhul României.

Lumina mare care a răsărit neamurilor, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos

Evanghelia de după Botezul Domnului confirmă o profeţie a Vechiului Testament unde se spune: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“. Aici este o distincţie făcută de proorocul Isaia referitoare la iudeii din Galileea care convieţuiau cu neamuri diferite. Poporul ales stătea în întuneric în sensul că nu a putut să desluşească tot ceea ce s-a spus prin prooroci, fiindcă de multe ori iudeii au ucis pe prooroci, nefiind capabili să primească prezenţa şi voia lui Dumnezeu transmisă lor.

Proorocii au încercat să aducă lumină mai multă, dar au fost adesea neascultaţi, neglijaţi, marginalizaţi şi chiar omorâţi. Totuşi poporul, potrivit făgăduinţelor date de Dumnezeu lui Avraam şi lui Moise, trebuia să primească pe Mesia, Izbăvitorul şi Povăţuitorul, cum spune proorocul Miheia.

Această lumină mare care se arată poporului evreu şi care răsare pentru neamuri, pentru etniile diferite de cea iudaică, este Însuşi Iisus Hristos. Este foarte interesantă echivalarea luminii cu Persoana. Lumina mare nu era o lumină naturală, nu era o stea în plus. Lumina mare era o Persoană neobişnuită. Era Dumnezeu-Omul. Nu era un simplu om, ci Dumnezeu-Omul. El, care a creat lumina pe care o vedem noi cu ochii trupeşti ca veşmânt al luminii necreate a harului Preasfintei Treimi. Lumina creată, fizică, care a apărut în ziua dintâi, concentrată apoi în stele şi în sori, trimite la o lumină neapusă şi necreată, slava Preasfintei Treimi. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată, în lumina inaccesibilă care e alta decât lumina soarelui. Ea este acea lumină de la Tabor, lumina necreată, slava lui Dumnezeu care există mai înainte de facerea lumii şi care va rămâne şi după trecerea acestei lumi. Este Hristos, care întrupându-Se aduce în lume slava Preasfintei Treimi, harul lui Dumnezeu. El este lumina mare, neobişnuită, care se arată mai întîi în poporul evreu. Dar cu câteva minuni făcute pentru neamuri şi câteva ieşiri în afara hotarelor Ţării Sfinte, cum a fost în Tir şi Sidon, Hristos a arătat că nu a venit doar pentru poporul iudeu, ci S-a pogorât pentru toate neamurile. La sfârşitul lucrării Sale pe pământ, înainte de Înălţarea Sa la ceruri, a zis: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile!“.

„Mântuitorul Iisus Hristos este lumină. Persoana este lumină. Orice persoană în lumea aceasta poate fi o lumină. Ea poate aduce prin însăşi prezenţa şi lucrarea ei o bogăţie de sensuri în existenţă. Când persoana nu este doar una umană, ci dumnezeiască şi omenească, lumina este cea mai mare.

Evanghelia prezintă Persoana lui Hristos ca fiind lumină pentru poporul ales şi răsărit de lumină pentru celelalte popoare care sunt chemate şi ele să se împărtăşească de lumina Preasfintei Treimi prin Sfântul Botez săvârşit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“, a spus în încheiere Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Urmaşa aşezămintelor brâncoveneşti

La finalul Sfintei Liturghii, Patriarhul Daniel i-a felicitat pe cei care s-au îngrijit de înfrumuseţarea bisericii, în frunte cu părintele paroh, Ştefan Ababei. Despre Biserica „Domniţa Bălaşa“ a spus că este „modelul unei bune chivernisiri a averilor materiale spre slava lui Dumnezeu. Prin această biserică, s-a arătat o permanentă invitaţie a românului la evlavie, la credinţă, la demnitate şi la cultivarea frumuseţii.“

Construită în 1881, la o lună după ce România a fost declarată regat, a fost îngrijită de epitropii aşezămintelor brâncoveneşti, Nicolae Bibescu şi Teodor Văcărescu, care au „arătat conştiinţa laicatului ortodox care are misiunea de a susţine lucrarea ctitoricească a voievozilor, a mitropoliţilor şi a poporului dreptcredincios“, a mai spus Preafericirea Sa.

Acum, Biserica are nevoie de lucrări de curăţire şi poleire a iconostasului şi a mobilierului, dar şi „de casa ei, în care locuiau preoţii slujitori până la venirea regimului comunist, care au demolat-o. Se vede că ceva lipseşte. Lipseşte trapeza, casa de prăznuire, sala în care preoţii şi credincioşii se pot aduna să continuie comuniunea cu Dumnezeu, după Liturghie, pentru o agapă de filantropie şi de frăţietate. Noi, împreună cu PS Ciprian Câmpineanul şi cu părintele Dima Mihai, ne străduim să obţinem în retrocedare averile aşezămintelor brâncoveneşti. Şi scopul nostru nu este de a ne îmbogăţi, ci de a ajuta, pentru că averile bisericeşti sunt pentru ajutorarea semenilor, sprijinirea credinţei creştine, sprijinirea instituţiilor Bisericii şi încurajarea tinerilor creştini să studieze sau să ajute la rândul lor pe alţii. Dorim să recuperăm cât se mai poate din terenul din jurul bisericii, sau să primim despăgubiri pentru terenul luat în mod abuziv de regimul comunist, după ce a fost dărâmat spitalul brâncovenesc din Bucureşti şi s-au construit aceste blocuri“. Patriarhul nostru a continuat spunând că „trebuie să recontruim un spital. Dacă nu se poate aici, o să îl facem pe locul unui seminar, dărâmat tot de comunişti, Seminarul Nifon, din apropierea Patriarhiei. Iar acest nou aşezământ medical va avea ca scop ajutorarea bătrânilor şi bolnavilor săraci şi singuri, care în timpul vieţii lor au ajutat Biserica“.

Ca semn de preţuire pentru efortul depus, Părintele Patriarh a oferit ordinul Sfântul Voievod Ştefan cel Mare pictorului restaurator Crişan Samuilă, lui Filip Mărgărit, cel care a ajutat la curăţirea şi poleirea obiectelor din altar, iar diploma de onoare Sfântul Apostol Andrei, Sidoniei Peter, din Alba Iulia, care s-a ocupat de ţeserea covoarelor din biserică. Pentru altarul bisericii a oferit o cruce de binecuvântare şi ediţia sionodală a Bibliei, dar şi medalia de argint aurit cu chipul Sfântului Grigorie de Nissa.