Liturghie arhierească la Vaşcău, Bihor

În Duminica a XVII-a după Rusalii, a cananeencei, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul preoţilor şi credincioşilor din Parohia Vaşcău, Protopopiatul Beiuş, unde a săvârşit dumnezeiasca Liturghie şi a ţinut un cuvânt de învăţătură.

Vaşcăul este un oraş situat în sud-estul judeţului Bihor, pe cursul superior al râului Crişul Negru, fiind traversat de acesta la poalele Munţilor Bihorului, care mărginesc oraşul în partea de răsărit, şi ale Munţilor Codru-Moma, care străjuiesc oraşul în partea de apus. Localitatea Vaşcău este atestată documentar în anul 1552, sub denumirea de Nagyhco. În unele documente dinaintea secolului al XIX-lea, oraşul apare sub denumirea de Krayova, iar în secolul al XIX-lea, sub denumirea de Vaskoho, care înseamnă "furnal de fier", zona fiind bogată în zăcăminte de minereu de fier şi de marmură. Structura geografică a oraşului Vaşcău de astăzi a fost determinată de unificarea acestuia cu două localităţi mai mici, satele Boi şi Bărăşti, care frecventau şi aparţineau de biserica din Vaşcău. Acum, Parohia Vaşcău este alcătuită din 380 de familii, 1.580 de suflete, fiind păstorită de preoţii Mircea Alexandru Bursaşiu şi Sebastian Alexandru Bursaşiu.

Smerenie şi credinţă stăruitoare

Sfânta Liturghie a fost oficiată de PS Sofronie, alături de un sobor de preoţi şi diaconi. Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost asigurate de Corul mixt "Iuliu Gavrilete" al parohiei, dirijat de prof. Moise Morar. Corul poartă numele învăţătorului Iuliu Gavrilete, în semn de recunoştinţă pentru iniţiativa acestuia din anul 1990, de a-l reactiva şi dirija după 40 de ani de inactivitate.

În cuvântul de învăţătură rostit după citirea pericopei evanghelice, Preasfinţitul Sofronie a accentuat rolul şi importanţa credinţei în relaţia creştinului cu Dumnezeu, având ca model credinţa puternică şi smerită a femeii cananeence. Cunoscând faptul că Mântuitorul s-a îndreptat spre părţile Tirului şi Sidonului, ţinuturi locuite de neiudei, ne putem întreba ce a căutat Mântuitorul acolo, de vreme ce i-a spus femeii cananeence: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale lui Israel". "El a venit să mântuiască pe tot omul cel pierdut, aşa cum i-a spus vameşului Zaheu. Nu face specificare că doar pe cel pierdut din neamul lui Israel." În urma dialogului ce se înfiripează între Domnul Hristos şi femeia cananeeancă, care vine înaintea Sa cu certitudinea că El este singurul care putea să-i vindece fiica bolnavă, stăpânită de un demon, Mântuitorul o provoacă pe aceasta deoarece "Iisus, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ştia ce credinţă mare are această femeie şi cuvintele pe care El

le-a spus umilind-o, în aparenţă, pe această femeie, au fost spuse nu pentru că Domnul Iisus Hristos a vrut s-o umilească, ci ca să se dea pe faţă, să se vădească marea ei credinţă născută din umilinţă".

Ea nu se supără când Mântuitorul o aseamănă cu câinii, ci îşi descoperă virtutea smereniei "pe care, cu adevărat, putem să o considerăm o floare rară, cu atât mai rară, cu cât, astăzi, se găseşte din ce în ce mai puţin", a spus Preasfinţia Sa. Credinţa femeii cananeence se manifestă prin rugăciune stăruitoare, ca şi în cazul orbului din Ierihon, dobândind, în final, ceea ce şi-a dorit: "Credinţa ei este cea care colaborează cu puterea lui Dumnezeu şi, după ce Dumnezeu Omul exclamă: "O, femeie, mare este credinţa ta", în ceasul acela, în clipa aceea, fiica femeii este vindecată".

Dezvăluirea Tainei Euharistiei

Prin credinţa ei mărturisitoare, femeia cananeeancă devine "fiica lui Avraam, patriarhul biblic, care, prin credinţă, a devenit părinte al multor neamuri". Credinţa acestei femei în puterea lui Dumnezeu, mărturisită "cu atâta smerenie şi delicateţe sufletească", devine credinţa fiilor Noului Israel. "Credinţa femeii cananeence stă la baza Bisericii, este credinţa Bisericii, Biserică pe care o vedem în stare de umilinţă, de deşertare, care se alimentează din umilinţa lui Hristos şi care este izvor de inspiraţie al umilinţei tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii, şi totodată izvorul credinţei. Aceste virtuţi frumoase stau la temelia Bisericii, fiind întruchipate de femeia cananeeancă".

Pericopa evanghelică mai are şi "trimitere eshatologică", "cu trimitere clară, certă, la Cina din Împărăţia cerurilor, la ospăţul cel duhovnicesc unde vedem invitaţi nu doar pe fiii făgăduinţei, nu doar pe fiii lui Israel, ci pe toţi cei care au credinţă asemenea femeii cananeence. O credinţă smerită, care nu îndrăznea să stea la masă cu Domnul în Împărăţia cerurilor, ci se mulţumea cu fărâmiturile ce cad de la masa ospăţului celui duhovnicesc din Împărăţia cerului".

Făcând o paralelă între această pericopă evanghelică şi minunea "Înmulţirii pâinilor", când Mântuitorul a săturat cu cinci pâini şi doi peşti mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, rămânând douăsprezece coşuri de fărâmituri, vlădica Sofronie a subliniat că "pâinea care se coboară din cer şi se frânge spre a ni se da nouă, celor mulţi, urmaşii lui Adam, celor care suntem şi dorim să fim acolo unde este Cina cea duhovnicească, adică în Sfânta Biserică, pâinea aceasta, care vine din cer, este Însuşi Domnul Hristos", iar fărâmiturile ce cad de la masa Stăpânului "sunt sfintele părticele din Trupul şi Sângele Domnului cu care noi ne împărtăşim la Sfânta Liturghie, pentru că aici, pe pământ, icoana ospăţului Stăpânului este Sfânta Liturghie".

În afară de trimiterea eshatologică la Împărăţia cerurilor, pericopa evanghelică are şi un profund "realism creştin" pentru că "ne dezvăluie, în mod tainic, Taina Euharistiei, Taina Sfintei Liturghii, când pâinea care s-a pogorât din cer, Domnul Iisus Hristos, ni se oferă spre împărtăşire pentru viaţa veşnică, pentru izgonirea întunericului şi a duhurilor necurate, pentru vindecarea firii umane pe care o purtăm şi care este stricată prin păcat". La această stare se ajunge prin "credinţă smerită". Această credinţă smerită ne va ajuta "să parcurgem călătoria duhovnicească a Postului pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Învierii Domnului", a arătat Preasfinţia Sa.

Cât de mare este credinţa noastră?

Chiriarhul Oradiei i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi verifice credinţa dimpreună cu întreaga stare duhovnicească: "Este credinţa noastră atât de mare ca a femeii cananeence? Şi văzând cum stau lucrurile, fiecare dintre noi îşi poate examina conştiinţa şi vedea cât mai avem şi ce avem de lucrat pentru a ne apropia de modelele pe care Biserica ni le pune înainte. Să luăm aminte să îndreptăm viaţa noastră cugetând la cele sfinte şi lucrând în aşa fel, încât să auzim şi noi în viaţa noastră bucuria Mântuitorului în exclamaţia: "Mare este credinţa ta!""

Părintele paroh Mircea Bursaşiu, care este şi membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Oradiei, a mulţumit PS Sofronie pentru această vizită într-o zi "plină de har, de lumină", asemănând starea sufletească a sa şi a credincioşilor săi cu cea a credincioşilor ascultători, îngenunchetori şi luminători din vechime, de dinainte de primirea Tainei Sfântului Botez. În cadrul Sfintei Liturghii, PS Sofronie a hirotonit pe diaconul Romulus Dănuţ Vidican în treapta preoţiei, pe seama bisericii cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae" din Parohia Bălaia, Protopopiatul Oradea, şi pe tânărul teolog Florin Remus Burlău, întru diacon, pe seama Bisericii cu hramul "Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul" din Parohia Orvişele, Protopopiatul Marghita.