Marea Tiberiadei, locul ultimei arătări după Înviere

Ultimul capitol al Evangheliei Sfântului Ioan reprezintă cea mai adâncă legătură sufletească, plină de semnificaţie teologică, dintre Iisus Mântuitorul, Cel mort şi înviat, şi cei şapte apostoli aflaţi la obişnuita lor activitate zilnică, pescuirea pe Marea Tiberiadei sau Galileei.

† Corneliu,

Episcopul Huşilor

Această ultimă arătare a Domnului după biruinţa asupra morţii se întâmplă în zori, atunci când cu aproape 40 de zile în urmă, tot în acest timp, a ieşit din mormântul străjuit de soldaţii romani şi de întunericul necredinţei care cuprinsese Ierusalimul cel ucigaş de profeţi şi nedemn de chemarea Domnului.

După o noapte grea, când munca de pescar a celor şapte s-a dovedit a fi zadarnică, le apare Mântuitorul pe ţărmul mării, însă ei nu-L cunosc, deşi Îl văzuseră înviat, deşi vorbiseră cu El, deşi împreună cu ceilalţi primiseră puterea iertării păcatelor, deşi Toma atinsese cu mâna lui pământească semnele rănilor de pe trupul Celui înviat. Această neputinţă a lor de cunoaştere sau recunoaştere demonstrează faptul că, după Înviere, Domnul era confundat uşor cu alţi oameni, dar şi neputinţa unor ochi ce percep doar lumea aceasta, de a privi şi pătrunde chipul veşnic şi nepieritor al lui Dumnezeu devenit om.

Mântuitorul pregăteşte masa apostolilor

Cel ce hrăneşte făptura şi poartă grijă de fiecare făptură, umplând de hrană şi bucurie inimile noastre (Fapte 14, 17), pe malul mării cere de mâncare pescarilor truditori ai nopţii, care de această dată nu-i pot oferi nimic. Atunci El îi îndeamnă "aruncaţi mreaja în dreapta corăbiei şi veţi afla" (Ioan 21, 6).

În acea clipă, când năvodul s-a umplut de peşti încât nu-l puteau trage spre corabie, Ioan, ucenicul fidel şi tânăr, cel pe care Domnul îl iubea, înţelege cine era Cel necunoscut şi mărturiseşte: "Domnul este!" (21, 7), Petru se îmbracă, căci era dezbrăcat şi de haina obişnuită şi de harul apostoliei din care căzuse, se aruncă în apă spre a ajunge mai repede la Domnul pe ţărm. Aici, împreună cu ceilalţi apostoli, Îl găsesc pe Iisus, alături jar şi peşte aşezat, şi pâine. Deci înainte de a aduce peştii aflaţi în năvod, Mântuitorul le pregătise El masa, îndemnându-i: "Veniţi de prânziţi!", dar nici unul dintre ei nu-L întrebau: "Cine eşti Tu, ştiind că numai El putea săvârşi minuni, aşa cum o făcuse cu cele 5 pâini odată, iar altădată cu 7 pâini, săturând mii de oameni (Matei 14, 15-21 şi Matei 15, 32-37). Hristos a luat pâinea, le-a împărţit-o, asemenea şi peştele, şi le-a dat lor. După Învierea din morţi, era a treia oară când Domnul S-a arătat lor, de fiecare dată luând parte la masa lor, binecuvântându-o şi bucurându-Se de noul ospăţ care era de această dată anticipare a împărăţiei Lui celei veşnice.

Acum nu-L mai recunosc pe Omul Iisus din Nazaretul Galileei, dar în tăcere pătrund taina Învierii lui Hristos descoperită pe malul Mării Tiberiadei.

Tot aici a avut loc prima chemare a apostolilor (Luca 5, 1-11), iar acum după Înviere are loc ultima descoperire a tainei spre a fi pătrunsă cu ochii sufletului.

Prima pescuire a simbolizat întemeierea Bisericii cu membri credincioşi dintre toate neamurile de sub cer, în condiţiile unei istorii zbuciumate, cu valuri potrivnice şi furtuni care o vor ameninţa până la finalul acestei lumi, cea de acum are în vedere aspectul biruinţei finale, când Biserica va fi integrată în cerul cel nou, când Dumnezeu va domni peste toţi cu puterea dragostei şi iertării.

Faptul că la prima pescuire mreaja s-a rupt din pricina peştilor, la a doua, deşi erau 153 de peşti mari, mreaja nu s-a mai rupt, întăreşte convingerea conform căreia Biserica, aflată acum în această perioadă istorică plină de obstacole şi încercări, va fi ameninţată mereu, până când va intra în etapa eshatologică şi se va bucura de biruinţă şi pace veşnică. De remarcat, de asemenea, este şi faptul că cei 153 de peşti mari nu au rupt mreaja, adică erau simbolul a mulţimi de suflete mântuite, la prima pescuire din nefericire peştii rupeau mreaja, adică în Biserica ce peregrinează prin istorie se vor pierde multe suflete, chiar dacă au fost în ea.

Prima condiţie de a fi creştin

Fără a cere ceva de la El, Hristos oferă pe malul mării hrană celor 7 pescari apostoli, această dragoste manifestată în intimitatea cinei fiind imaginea împărăţiei întemeiată de la "începutul lumii" (Matei 25, 34), prefigurată şi de cina nunţii Mielului Celui nevinovat (Apoc. 19, 9). Ultima lucrare îndeplinită de Mântuitorul înainte de Înălţarea Sa la ceruri este deci pregătirea acestei mese, unde Domnul aşază jar, peşte, pâine şi unde creaţia întreagă în ziua cea mare a Învierii se va preface într-un cer şi pământ nou unde locuieşte dreptatea.

După cină, clipa solemnă a Sfintei Evanghelii începe cu dialogul: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?" (Ioan 21, 15). Este o întrebare adâncă, care cutremură fiinţa unui suflet slab, fricos şi temător, care uşor L-a renegat pe Domnul. "Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc" (Ioan 21, 15). Petru se află în certitudinea că Iisus ştie şi vede totul, că El cunoaşte cele din adâncuri ale omului, că cele ce nouă par a fi pline de importanţă, în realitatea ascunsă au altă valoare, pe care din nefericire încă nu o putem sesiza, aşa cum Dumnezeu o face şi ştie. Păstorul cel bun cunoaşte oile Sale, de aceea îl îndeamnă pe Petru: "Paşte mieluşeii Mei" ... "Păstoreşte oile Mele".

La a treia întrebare "Mă iubeşti tu pe Mine?", Petru se întristează, fiind surprins şi îndurerat, văzând că Domnul nu Se mai încrede în cuvintele lui, îi răspunde: "Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc" (21, 17). Acest strigăt scos din inimă îl defineşte pe apostolul nerăbdător, mânios, care posedă o credinţă puternică, profundă şi neclinită în Mântuitorul nostru.

Această întrebare o adresează şi nouă: "Mă iubeşti?", căci prima condiţie de a fi creştin este de a crede în Iisus Mântuitorul şi a-L iubi mai presus decât orice din această lume trecătoare: "Mă iubeşti" chiar atunci când eşti încercat, trist, părăsit, când ţi se clatină credinţa, fiind asaltată de valurile sărate ale mării?

"Mă iubeşti" când uiţi că patria ta-i cerul şi nu pământul, când ai un suflet pe care trebuie să-l mântuieşti, când te legi de lucruri trecătoare, ale unei lumi pline de durere, păcat şi moarte?

"Mă iubeşti?" este ultima întrebare a Mântuitorului pe care o adresează tuturor oamenilor, care răsună către fiecare generaţie şi ne urmăreşte şi pe noi până la sfârşitul vieţii. Numai cei ce se vor dărui cu totul Lui Mântuitorul le va purta grija, oilor Sale, care vor asculta de poruncile Sale, de Biserica Lui.

Nu ne este de folos a cunoaşte sfârşitul nostru sau al lumii

Dacă pe drumul Cezareei lui Filip, Domnul le-a cerut părerea apostolilor: "Ce spun oamenii despre El?" (Matei 16, 13) mărturisirea lui Petru în numele lor făcând posibilă promisiunea Mântuitorului că El va întemeia Biserica Sa, acum, înainte de a Se înălţa la ceruri, stăruie asupra iubirii, una dintre principalele virtuţi necesare păstorului de suflete. "Dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le suferă, toate le rabdă, pentru că dragostea nu va cădea niciodată" (1 Cor. 13, 7-8). Această dragoste şi îngăduinţă pe care Iisus a arătat-o lui Petru, vestindu-l fără să mai amintească greşeala lui, va trebui să o arate şi el faţă de oile încredinţate lui spre păstorire.

După îndemnul: "Urmează Mie", Petru se întoarce şi vede pe cel ce scrie această Evanghelie, pe cel care era cel mai tânăr, pe Ioan, fiul lui Zevedeu, propovăduitorul şi împlinitorul poruncii dragostei. "Cel ce Mă iubeşte pe Mine, acela este cel ce păzeşte poruncile Mele" (Ioan 14, 24). "Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?" (Ioan 21, 21). Din această întrebare răzbate dorinţa nestăpânită a apostolului de a afla destinul celuilalt.

"Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai Tu? Tu urmează Mie" (21, 22). În acest răspuns aflăm şi noi că nici unui muritor nu-i este îngăduit a cunoaşte finalul său sau al lumii, fiindu-i lipsit de folos. "Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa (Faptele Ap. 1, 7). Grija permanentă trebuie să fie păstrarea legăturii cu Mântuitorul Hristos, pentru ca moartea să nu ne găsească depărtaţi şi străini de El.

Destinele celor doi apostoli evoluează pe linii diferite, înscriindu-se pe o cale de maximă tensiune, episoadele în care este prezent Ioan sunt pline de taină, concentrate pe cele viitoare, încununarea fiind în insula unde era exilat, Patmos, unde prin descoperire va trăi peste veacuri trecerea istoriei în veşnicie. Petru va fi alături de Pavel în misiunea răspândirii Evangheliei în lume, moartea sa martirică fiind semnul puternic al dragostei faţă de Mântuitorul, căci "potrivit făgăduinţelor Lui, aşteptăm ceruri şi pământ nou, în care locuieşte toată dreptatea" (II Petru 3, 13).

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)