Meditaţia zilei: Învăţăm să ne rugăm

Poate una dintre cele mai mari comori ale Bisericii Ortodoxe este Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus şi întreaga învăţătură despre ea. Cei care au citit „Călătoriile unui pelerin“ sau „Pelerinul rus“ cunosc aceste expresii. Este vorba de o rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, care, repetată constant, are ca scop aducerea noastră într-o stare de pace şi linişte şi care culminează în cel mai fericit caz cu împărtăşirea de lumina dumnezeiască, aceea pe care au văzut-o şi simţit-o Apostolii Petru, Iacob şi Ioan pe muntele Taborului, când Mântuitorul S-a schimbat la Faţă. Atunci, în sec. al XIV-lea, pe când trăia Sfântul Grigorie Palama, viitor arhiepiscop al Tesalonicului şi mare nevoitor la Athos, căruia îi este dedicată duminica a doua din post, s-a iscat o mare neînţelegere cu privire la un astfel de mod de a ne ruga şi mai ales cu privire la rezultatele lui, datorită implicaţiilor dogmatice ce le presupunea. Nu intru în amănunte, dar vă spun că sfântul a ieşit învingător din aceste dispute. Problema este cum mai facem noi astăzi să ajungem la astfel de bucurii şi împliniri sufleteşti cu ajutorul rugăciunii? Şi încă, cum să facem să împlinim porunca Evangheliei de a ne ruga neîncetat? Lucrurile nu sunt chiar uşoare, dar măcar să nu le complicăm şi mai tare.

De obicei, noi, cei din lume cum zicem adesea, lăsăm cele mistice sau prea duhovniceşti celor din mănăstiri sau din pustiuri, considerând că formalităţile pe care le împlinim zilnic ne sunt suficiente pentru ca Dumnezeu să ne declare vrednici de minunata Sa împărăţie. Ne mai căinăm de formă pentru cele câteva păcate făcute atât de stângaci şi plecăm ţopăind cu dezlegarea preotului răsunându-ne în urechi, mulţumiţi că ne mai putem împărtăşi încă o dată. Astea sunt lucrurile la vedere, suntem în grafic, în ordine, în ceea ce ţine de împlinirea obligaţiilor noastre religioase.

Dar oare numai atât să fie? În ceea ce priveşte rugăciunea, nu cred... Dacă ar fi să vorbim despre rugăciune la modul şcolăresc, ar fi multe de spus, de împărţit, de analizat şi catalogat. Eu nu mi-am propus decât să mă refer la câteva gânduri despre rugăciune, în special la aspectul acesta, mai practic.

Suntem într-o fugă continuă, nu mai avem timp, nici răbdare, şi când la colţul străzii ne mai aşteaptă o tarabă plină cu cărticele cu tot felul de rugăciuni, talismane, brâie şi vise ale Maicii Domnului (să-mi fie iertată exprimarea, dar aşa este), acatiste ale sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi, mantre încreştinate şi altele, te întrebi oare cu ce ar trebui să începi. Şi, cel mai adesea se întâmplă să le laşi toate baltă şi s-o amâni pe altă dată. Ar trebui să ne dăm seama că rugăciunea este lucrul cel mai spontan şi firesc pe care ar trebui să-l facă omul. Şi, mai mult, că rugăciunea trebuie să fim noi înşine, felul nostru de a fi şi purtarea noastră.

Suntem foarte ocupaţi, câteodată poate neputincioşi, unii dintre noi, şi dacă am ţine cont de câte ni se cer, multe la prima vedere, demonul îndoielii ne aruncă o săgeată care pare să fie justificată, aceea că oricât ne-am strădui tot n-o să împlinim totul. Dar, oare, asta se cere? Să fim cititori conştiincioşi ai unor texte care de multe ori nici nu au legătură cu viaţa noastră?! Nu cumva am înţeles greşit? Mântuitorul ne vorbea de o scurtă rugăciune cu şapte versete şi aceea doar ca model; noi însă am făcut din ele biblioteci întregi. Nu spun că o anumită disciplină şi o anumită regulă nu trebuie împlinită, aşa cum recomandăm noi, să ne rugăm seara şi dimineaţa, înainte şi după masă. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate, o prelungire şi dincolo de tiparul acesta îngust; noi suntem oameni nu numai când ne culcăm şi ne sculăm, nici numai când mâncăm. E vorba mai degrabă de căutarea păcii şi liniştii în viaţa noastră; de a ne armoniza viaţa cu felul dumnezeiesc de a fi, fără a considera că exagerăm în vreun fel, pentru că pentru asta am fost creaţi. Rugăciunea este felul nostru firesc de a comunica cu Creatorul; este legătura noastră ombilicală cu Cel ce ne-a dat viaţă. Este felul nostru de a ne cunoaşte şi de a ne hrăni permanent, nu numai cu iasca trupului, dar şi cu nectarul sufletului.

Rugăciunea neîncetată nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conştiinţa permanentă a prezenţei lui Dumnezeu, conştiinţă din care izvorăşte, în mod necesar, preamărirea Lui.

Numai la rugăciune putem şti în ce relaţie suntem cu Dumnezeu şi ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată de fapt cine suntem şi cam pe unde suntem. Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi nouă înşine. Şi cum ne descoperă? Răscoleşte adâncurile sufletului nostru.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, în dialogul dintre un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea: „Cum Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile, recomandă totuşi «să vă rugaţi neîncetat»; se ruga el neîncetat?“. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, ci spune altceva. Zice că: „rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El, în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla“. Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înţelegem că, de fapt, rugăciunea nu e o simplă repetare a unei formule, ci este o atitudine a noastră, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El, să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu, şi, atunci, această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.