Meditaţia zilei: Liber este a păcătui, dar mai de folos a face bine

"Sunt liber în măsura în care sunt robul lui Dumnezeu", spunea Petre Ţuţea, înţelegând că orice libertate ce nu respectă ordinea firească imprimată lumii de la naşterea ei riscă să eşueze în libertinism, în capriciu steril, care, în loc să ne ridice la starea dumnezeiască de a fi, ne afundă în subteranele existenţei umane. Şi acum, când acest cuvânt atât de mare se desprinde prea uşor de buzele noastre, când îl fluturăm cu atâta dezinvoltură şi lipsă de responsabilitate, crezând că, repetându-l exagerat, justifică orice gest şi acţiune necugetată a noastră, ne întrebăm dacă nu cumva suntem într-o confuzie totală. Căci liber este a păcătui, dar mai cu seamă şi mai de folos este a face bine.

Acceptăm în viaţa noastră atâtea autorităţi, ne supunem atâtor şefi, chiar dacă de nevoie de multe ori, dar când vine vorba de a primi drept ordonator al vieţii noastre pe Dumnezeu, Care nu Se impune, ci Se propune, şi când am putea apela la marele privilegiu al libertăţii, stăm în cumpănă şi dăm bir cu fugiţii.

În vremea în care delimitarea între ce e bine şi ce e rău, între ce e permis şi ce e neîngăduit şi, mai ales, între ce e de folos şi ce nu, este atât de gingaşă, asemeni unei linii întrerupte de pe şosea, pe care o poţi călca fără a greşi neapărat, dar care poate fi fatală, aşa şi libertatea, în gândul nostru, e un lucru peste care poţi trece cu bocancii, crezând chiar că faci bine. Limita este atât de diluată, încât a dat naştere unei zicale de o realitate chinuitoare, aceea că "drumul spre iad e pavat cu intenţii bune".

Una dintre marile Taine ale Bisericii e aceea a Mărturisirii, sau a Spovedaniei, adică a unuia dintre cele mai mari gesturi pe care le poate face un om. Şi poate că acest nume, de taină, i se potriveşte cel mai bine, căci cu ce ne ducem înaintea duhovnicului nostru dacă nu cu taina noastră, cu intimitatea noastră cea mai profundă. Şi, ca în orice taină, se lucrează pe noi înşine, pe sufletul nostru, pe ce avem noi mai tainic. Dar, pentru asta e nevoie de libertatea şi curajul nostru de a mărturisi, de a ne destăinui - ce cuvânt mare! - în faţa Domnului. Ţineţi seama totdeauna că la mărturisire sunt trei persoane: Dumnezeu, preotul şi mărturisitorul, lucru important atât timp cât noi, de obicei, nu vedem decât două. De aceea e taină, pentru că de n-ar fi taină ar fi tribunal. Şi, deşi personajele ar putea fi asemănate unui tribunal pământesc, în sensul de judecător, martor şi inculpat, nu este, fiindcă se judecă în perspectiva veşniciei, deşi sentinţa se dă pentru lumea aceasta. Ispăşirea se face aici. Şi, culmea, judecata şi pedeapsa o dă martorul - adică preotul - şi nu judecătorul, cum ar fi normal. Dar iată câtă încredere are Dumnezeu în noi, că ne vom descurca, şi, judecând cu măsurile noastre omeneşti, ne putem mântui unul pe altul.

În aceste zile, mai mult decât oricând, suntem chemaţi la Spovedanie, la deşertarea şi golirea noastră, într-un act al supremei libertăţi. Nu este chiar lucru uşor să te mărturiseşti, să te prezinţi pe tine însuţi cu obiectivitate, contrar faptului că toate ale noastre sunt subiective, în faţa altui om, fie el şi preot, cu sinceritate, cu smerenie şi mai ales cu nădejdea că vei putea fi îndreptat.

E timpul să nu mai fugim de noi înşine şi să înţelegem că mărturisirea nu e numai o înşirare monotonă a unor fărădelegi făcute mai mult sau mai puţin conştient şi voit, ci mai degrabă este o evaluare a noastră sinceră şi realistă care caută să ne pregătească şi să ne apropie de o altă Taină, aceea a Împărtăşaniei, a supremei uniri cu Dumnezeu. Mărturisirea caută să descopere şi să şlefuiască în noi chipul lui Dumnezeu, peste care s-a depus de-a lungul timpului balastul nepăsării noastre de a trăi frumos. Îndepărtând din noi ce nu este al nostru, vom dezvălui fiinţa de care Dumnezeu S-a îndrăgostit nebuneşte şi pe care o iubeşte fără limită. Şi dacă Dumnezeu nu S-a putut abţine de a Se face om, de ce n-am încerca şi noi să devenim dumnezei după harul dăruit nouă!? E nevoie să apelăm la curajul şi libertatea noastră de a ne micşora mai întâi, de a ne dezgoli pentru a pregăti locul de unde omul frumos să prindă chip.

Gândiţi-vă o clipă ce s-ar întâmpla dacă ni s-ar lua acest dar, această libertate de a ne mărturisi, de a fi noi înşine măcar pentru câteva momente. Nu cred că am putea trăi la nesfârşit în realităţile construite de noi înşine hrănindu-ne mereu cu iluziile noastre arbitrare. Ar fi o situaţie, dar ţine de dereglarea psihică, de nebunie. În rest, destinele noastre ar eşua jalnic în situaţii fără ieşire, în ceea ce noi numim generic iad.

Mărturisiţi-vă, şi Dumnezeu, ale Cărui dragoste şi har sunt mai mari decât păcatele noastre, să ne ierte şi să ne primească în împărăţia Sa.