Meditaţia zilei: Omul cu aripi de înger

Faptul că săptămâna aceasta a fost serbată naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi că acum, la mii de ani, istoria ni se deschide şi ni se dezvăluie în fiinţa ei şi cu rostul ei face ca gândurile mele să meargă spre cel ce a înţeles cel mai bine că Dumnezeu are nevoie de el; mai bine zis că Dumnezeu ne vrea alături de El, vrea să-I fim împreună-lucrători. Ioan a fost cel care a înţeles cel mai bine lucrul acesta şi a reuşit să ajungă la această măsură divină a existenţei, de unde, într-adevăr, poţi pune umărul alături de Dumnezeu la refacerea lumii.

Ioan, cel abandonat pustiei încă de la trei ani, când protectorii săi pământeşti i-au fost luaţi de furia tiranului Irod Antipa, urmaşul lui Irod cel Mare, a fost crescut de îngeri prin cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru nevoile trupeşti, cu sălbaticele lăcuste şi miere. A trăit acolo după măsura lui Dumnezeu, a unei vieţi aproape neomeneşti, ceea ce a făcut să fie reprezentat în unele icoane purtând aripi de îngeri şi a fost numit înger în trup. Dacă tot venise pe lume în chip minunat a şi trăit la acelaşi nivel. Dar oare spun bine că a trăit sau poate că încă de la naştere a început să moară, să se jertfească? Poate mai bine zis aşa; viaţa lui a fost o continuă şi creatoare jertfă. De la naştere până la moarte n-a trăit nici o clipă pentru el; de aceea a şi fost confundat cu Dumnezeu pentru că nici Dumnezeu nu trăieşte pentru Sine niciodată. Şi Dumnezeu este într-o continuă jertfire pentru lume. Ioan a înţeles că sensul creaţiei este mistuirea, arderea de tot; Heraclit a avut dreptate când spunea că totul arde, totul este foc mistuitor, deşi n-a prea fost înţeles de contemporani. Aşa Se şi prezintă Dumnezeu lui Moise, în rugul de foc.

La înălţimea lui Ioan, maxima înălţare omenească, se năştea începutul măsurii dumnezeieşti - creştinismul. De aceea a şi fost omorât, pentru că încă de aici începe prigoana.

Şi Hristos spune despre el "adevăr zic vouă că dintre cei născuţi din femeie Ioan este cel mai mare", dar "este cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu". Şi cel mai mic este cel mai mare. Sunt exprimări paradoxale, dar nu nefireşti, pentru că paradoxul nu sfidează logica, ci o depăşeşte. Dacă nu înţelegem asta, nu înţelegem nimic din continuitatea celor două etape ale istoriei: istoria omului până la Hristos şi istoria lui Dumnezeu de la Hristos. De asta spunem noi că Ioan este legătura dintre cele două Testamente; că este ultimul mare prooroc şi primul creştin.

Ioan şi Fecioara Maria au fost cei dintâi care, într-o discreţie totală, în tăcere, au lucrat cu Dumnezeu. De aceea lor li s-a acordat, ca excepţie, să le fie celebrate şi naşterea şi moartea, precum şi alte evenimente în care sunt prezenţi. Dar aici îmi vine în minte o vorbă de-a lui Euripide care se îndoia spunând, cu mult înainte: "S-ar putea ca viaţa să fie moarte, iar moartea să fie viaţă". Şi cum lucrurile aici se suprapun, e bine să le serbezi pe amândouă.

Venind vorba de jertfă, trebuie să spunem că vieţi ascetice, de renunţare, au mai dus şi alţii, înainte de Ioan, şi chiar din lumea păgână. Şi vă amintesc de cinici şi de părintele lor Antistene, ucenicul lui Socrate, care duceau o oarecare viaţă limitată la strictul necesar şi se fereau de plăceri, încât Antistene se pare că a spus odată că preferă să-şi piardă minţile decât să simtă o plăcere. Dar aici e vorba de sensul vieţii şi al jertfei. La antici jertfa era o performanţă care în final nu ducea la nimic, pe când jertfa lui Ioan şi după aceea a creştinilor are un rost, trebuie să ducă undeva, să aibă o finalitate. E vorba de jertfa care trebuie să-l ducă pe om către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul este dat, dar asemănarea trebuie dobândită.

Ioan reuşeşte ca, în istoria lui, să scoată capul deasupra tuturor celor omeneşti şi să le depăşească infinit. Capul acela a fost cumplit de incomod pentru istoria comodă; de aceea a trebuit să fie scurtat, pentru că oamenii visează la măsura divină, dar cad mereu la cea umană. Însă Ioan a înţeles că ăsta e drumul jertfei creatoare. În urma lui venea Cel ce era mai mare decât el şi pe care Îl slujea, şi nu slujeşti decât pe cel ce-l iubeşti şi-l înţelegi. Ioan şi Iisus vor muri împreună în jertfa aceasta zămislitoare de univers liturgic - Biserica.

Sesizaţi această relaţie dintre Ioan şi Iisus care este una a cumpătării, a echilibrului; fiecare îşi ştie rostul şi nu abuzează de poziţia pe care o are. Ioan este luat drept Mesia pentru viaţa sa supraomenească, şi ce frumos ştie să tempereze lucrurile şi să dea mărturie despre Iisus: "nu sunt eu; Cel ce vine după mine este mai mare decât mine şi mă smeresc Lui". Iisus, la fel, acordă lui Ioan măreţia cuvenită şi împlineşte dreptatea punându-se sub mâna lui.

Poate că dacă am fi fost contemporani cu acele evenimente am fi exclamat şi noi întrebători "oare ce va fi cu acest prunc?", aşa cum au făcut-o cei ce au fost de faţă când i-au pus numele lui Ioan. Dar astăzi, când avem această perspectivă asupra istoriei, înţelegem mai bine cum lucrează Dumnezeu, cum Îşi destăinuie planul de restaurare a omului, cum spunea părintele Stăniloae. Dumnezeu şi-a plămădit iarăşi, cu răbdare, un om care, născut nu din nimic, ci din nimicnicie şi neputinţă, nu L-a mai dezamăgit, ci L-a împlinit şi afirmat.

Ştim că Dumnezeu a făcut atâtea pentru om, cunoaştem jertfa Lui pentru noi şi ne întrebăm: oare omul a făcut ceva pentru Dumnezeu? Iată că a făcut. Ioan Botezătorul dă mărturie despre asta. El a trăit pentru Dumnezeu şi a fost împreună-lucrător cu Hristos la reînfiinţarea lumii.