Monahul Ilie Iorest de la Putna, mitropolit şi sfânt

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte astăzi, 24 aprilie, pe Sfântul Ilie Iorest, monahul moldovean care a fost mitropolit al Transilvaniei între 1640-1643, împreună cu sfinţii ierarhi si mărturisitori Iosif Mărturisitorul şi Sava Brancovici.

Despre Sfântul Ilie Iorest, mitropolit al Transilvaniei în­tre 1640-1643, a­vem destul de puţine infomaţii istorice. Chiar şi atunci când a fost ales în scaunul mitropolitan, puţini erau cei care ştiau ceva despre el. Superinten­den­tul calvin Ştefan Katona Geleji, cel care avea să-i ţină sub observaţie activitatea, afirma că nu l-a întâlnit niciodată, iar unii preoţi îl consi­derau, după doar câteva zile, un „om tru­faş“. Geleji era informat că Ilie Iorest ar fi un bun tipograf, iar principele Rakoczy ştia doar că acest moldovean avea recomandarea voievodului Vasile Lupu. Argumentele păreau însă suficiente pentru ca Ilie Iorest să fie numit mi­tropolit al Transil­vaniei.

Ilie, aşa cum a fost numit la botez, s-a născut în jurul anului 1600, „în partea ţării ungureşti“ (Transilvania), ca fiu de ţărani. Presupunem că era ori­ginar din părţile transilvă­nene învecinate Moldovei, zone geografice ale căror locuitori aveau strânse legături cu românii de la est de Carpaţi. Ştefan Meteş, în a sa Istorie a românilor din Ardeal, afirma depre acesta: „Din copilărie a fost dat şi crescut pentru învă­ţătură de carte în ţara Moldo­vei în Mănăstirea Putnei“. Nu ştim cu exactitate dacă întrea­ga familie a tânărului Ilie a venit în Moldova sau dacă el singur a fost trimis la Mănăs­tirea Putna. Este posibil ca el, copil cu dragoste de Dumnezeu, să fi avut înclinaţia din tinereţe spre viaţa monahală şi, cunoscut fiind contextul religios din Transilvania la începutul secolului al XVII-lea, să fi trecut munţii, oprindu-se la Mănăs­ti­rea Putna, marea ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare.

Potrivit voii lui Dumnezeu, tânărul transilvănean Ilie a primit a îmbrăca haina călugă­rească, fiind tuns în monahism cu numele Sfântului Apostol Orest. Anii de călugărie consemnează un urcuş duhovni­cesc, dar şi unul intelectual. De­osebita sa viaţă duhovni­ceas­că şi erudiţie sunt confirmate prin hirotonia, în 1625, ca iero­monah al Mănăstirii Put­na.

În 1637, preotul Manoil din Suceava termină de copiat o lucrare a Sfântului Simeon Meta­frastul, începută sub îndrumarea mitropolitului moldo­vean Anastasie Crimca şi continuată sub a „ieromonahului Iorest egumen“. Noua calitate de egumen al Putnei ar putea explica şi votul de încredere acordat lui din partea marelui voievod Vasile Lupu, care nu se va feri, mai târziu, să-l nu­meas­că „un călugăr binecre­din­cios şi întru toate credincios“.

Din responsabilitatea de e­gumen al Mănăstirii Putna, bu­curându-se de faima unui mare om duhovnicesc şi a unui bun caligraf şi tipograf, Ilie Io­rest a fost chemat în Transil­va­nia, pentru a ajuta la sporirea vieţii bisericeşti de aici. Astfel, el continuă şirul clericilor moldoveni sau al celor instruiţi duhovniceşte în mănăstirile Moldovei şi care veneau în Transilvania pentru a o ridica spiritual din pesimismul pe care-l impuneau impe­rativele politice şi religioase. Interven­ţia decisivă a domnitorului Vasile Lupu, deplin încrezător în calităţile deosebite ale egumenului Ilie Iorest, a făcut ca acesta din urmă să primească, înainte de 8 octombrie 1640, votul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy, pentru a fi ales mitropolit.

Activitatea lui Ilie Iorest ca mitropolit al Transilvaniei a fost una complexă: sacerdotală, misionar-culturală şi de conducere, suferind, adeseori, pri­goana reformatorilor calvini. Se pare că sfârşitul vieţii sale l-a dedicat săvârşirii de slujbe, studiului şi copierii de cărţi. Un Minei pe luna ia­nuarie, ce datează probabil din secolele XV-XVI, păstrat în manuscris în limba slavonă la Mănăstirea Putna, are pe scoarţa din faţă o notiţă cu totul specială şi de o importanţă absolută pentru datarea trecerii la cele veşnice a ierarhului transilvănean: „Ca să se ştie când a murit vlădica Iorest, în anul 7186 (1678)“. Aşadar, mi­tropolitul Ilie Iorest a trecut la Domnul pe 12 martie 1678, fiind îngropat, cel mai probabil, în afara bisericii Mănăstirii Putna, pe latura de sud, acolo unde s-au descoperit mai multe morminte arhiereşti.

Pe 28 februarie 1950, Sfân­tul Sinod al BOR, „cunoscând evlavia cu care îi înconjoară (pe mitropoliţii transilvăneni Ilie Iorest şi Sava Brancovici) ob­ştea dreptcredincioşilor creştini din Ţara Ardealului, ca pe nişte adevăraţi Sfinţi Mucenici“, a pus problema canonizării acestora, iar în octombrie 1955 a­ceasta a fost proclamată so­lemn, cu zi de prăznuire 24 aprilie.

Cântările bisericeşti din a­ceastă zi amintesc de venirea lui Iorest la Mănăstirea Putna, „dăruit lui Hristos şi Bisericii Lui“ (Cântarea a 3-a), unde, stăruind în citirea Sfintei Scrip­turi şi a Sfinţilor Părinţi, „a crescut ca un măslin bine roditor“, „lângă izvoarele ape­lor, bogată roadă duhovni­cească aducând“ (stihire la „Doam­ne, strigat-am“). Prin rugă­ciune, muncă şi jertfă, el a devenit „luminător celor dreptcredincioşi şi păstor“, încât „vestea vredniciilor sale a ajuns din ţara Moldovei la fraţii cei de un neam şi de o credinţă din Ţara Ardealului. Drept aceea, preoţii şi poporul întreg într-un glas pe tine te-au ales să le fii întâistătător în cetatea Bălgradului, Ioreste prealău­date“ (Cântarea a 4-a). A treia stihiră a cântării a 4-a arată că Iorest a fost mitropolit al tuturor românilor şi că el s-a jertfit pentru unitatea de credinţă şi de neam: „În duhul tău laolaltă s-au adunat sufletele fraţilor tăi ardeleni, din al căror trunchi ai odrăslit, ale fraţilor moldoveni, care te-au adăpat din izvoarele înţelepciunii dumnezeieşti şi ale vie­ţuirii celei călugăreşti, şi ale fraţilor munteni, de unde ai primit pecetea arhieriei, închi­puind unitatea duhului şi a cre­dinţei poporului în dreap­ta credinţă“.

Sfânt reprezentativ al ortodoxiei transilvănene, Ilie Iorest nu este doar un model de jertfelnicie personală, el nu e un mărturisitor izolat al unei credinţe pur personale, ci el es­te icoană de sfinţenie în comuniune. El este sfânt mărtu­risi­tor, în care s-a întruchipat măr­turisirea Bisericii însăşi, mărturisirea poporului drept­cre­dincios.